2013 intr-un cuvant si o poza

Uneori ma mir pana si de umbra mea. 

Cam asa se intampla si in acest moment cand imi e greu sa accept ca se termina anul si am ajuns din nou sa accept provocarea lui Ionut: 2013 intr-un cuvant si o poza.

Ma gandesc de cateva zile la unghiul cu care sa abordez acest post si inclinatia naturala e spre cuvinte prapastioase si negativiste.

Dupa care ma cert singura si port un dialog sincer cu sinele in care ajungem la concluzia ca ne-am saturat de drama si vrem sa facem ordine in haos pentru ca, in linii mari, 2013 a fost un an bun.

Am gresit, am reparat, am plans, am suferit dupa oameni si experiente, am invatat lucruri pe calea grea si pe calea usoara, am tacut si am facut compromisuri, am evoluat, am adunat experienta si intelepciune.

Am impresia ca multi dintre voi ati trecut prin expriente similare - asa ca stiti despre ce este vorba.

Si totusi daca ar fi sa descriu anul 2013 intr-un cuvant acela ar fi inadecvare...pentru ca fie ca a fost vorba de intentii bune, fie ca nu, multe nu s-au potrivit si rezultatul a fost fix invers decat scopul initial.

Imaginea e cea de jos: Inchizi ochii ca sa visezi, sa nu vezi relele, sa stai de vorba cu tine, sa...(aici va las pe voi sa completati).

"Cine nu vrea, spune nu pot"

Daca acorzi cateva minute pe zi ca sa citesti stirile iti dai seama ca nu sunt cele mai bune zile ale societatii in care iti desfasori viata si activitatea profesionala.

Parca iti vine sa o iei la fuga mancand pamantul, incotro apuci, asa in deriva, pentru ca ai senzatia ca nu mai poti.

Usor de inteles de altfel. In astfel de zile imi vine in minte o povestire pe care am auzit-o si mi-a placut.

"Se spune ca era o data un ingrijitor de maimute si din cauza unor probleme financiare a fost nevoit sa faca schimbari. Asa ca s-a dus in fata maimutelor sa le spuna despre ce e vorba.

- Din cauza unor probleme dragele mele maimute veti primi mai putina mancare. 4 banane dimineata si 3 seara.

Maimutele s-au revoltat si s-au aratat nemultumite. Ca sa le calmeze crescatorul le-a spus:

- Bine. Atunci hai sa facem altfel. 3 banane dimineata si 4 seara. 

Maimutele au fost fericite!"

Concluzia era ca totul depinde de modul in care privesti problema.

Asa ca in multitudinea de informatii cu scenarii pesimiste exista si lucruri bune.

Si dupa cum a spus doctorul Raed Arafat la serile de leadership cu Fundatia LEADERS:"Cine nu vrea, spune nu pot".

Raed Arafat a fost vorbitor la prima dintre intalnirile trimestriale, organizate de LEADERS Education, in cele mai mari centre universitare ale Bucurestiului.

El a povestit istoria SMURD-ului si obstacolele pe care a trebuit sa le depaseasca pentru a putea transforma un experiment din Targu Mures intr-un succes national - Serviciul Mobil de Urgenta si Reanimare. 

A subliniat faptul ca intrigile politice, prejudecatile si inchistarea in vechile oranduieli au facut ca drumul Serviciului Mobil de Urgenta si Reanimare sa fie anevoios.

La finalul discutiei Dr Arafat a dorit să sublinieze ca schimbarea este reprezentata chiar de catre studentii participanti - „be the change”.

Cred ca nu doar studentii trebuie sa fie schimbarea. 

Eu una o sa incerc sa nu uit ca atunci cand spun nu, de fapt spun nu vreau.

 

Un altfel de 1 Decembrie

Stiu persoane care au plecat din Romania pentru ca au vrut altceva. E vorba de o alegere personala.

Stiu amici care imi spun ca isi doresc sa faca lucruri mari aici in tara, dar nu reusesc, asa ca unii au ajuns sa se autodenumeasca romantici.

Am alti prieteni care in ciuda problemelor nu abandoneaza. Am alti prieteni care lucreaza de dimineata pana noaptea pentru ca isi doresc ca peste cativa ani sa plece pe o insula, unde sa traiasca linistiti.

Stiu persoane inteligente care au avut momente grele, dar nu au renuntat si au reusit cumva sa iasa la liman si sa ii faca si pe cei din jur sa vada ce au de oferit.

Mai sunt si oameni care profita, pentru ca uneori tara asta iti ofera multe "oportunitati" in acest sens, dar pe astia incerc sa ii ignor, sa imi spun ca nu i-am cunoscut niciodata.

Stiu persoane care in ciuda birocratiei de care au parte cand isi doresc sa faca treaba continua sa fie corecti, pentru ca asa stiu ei sa contribuie la viata lor si, implicit, a societatii.

Il stiu pe tata, care desi a calatorit foarte mult, a ales sa traiasca aici. Inca ii place mult si nu cred ca ar fi plecat vreodata de acasa.

Mai stiu o persoana foarte apropiata mie care a avut un job bun in afara si totusi s-a intors. Nu i-a placut.

Nici eu nu mi-am dorit cu adevarat sa plec de aici. Pentru ca inca stiu ca se poate. Nimic extraordinar nu se face fara efort si nicaieri nu exista locul perfect.

De aceea cred ca putem sa ne adaptam, sa ne plangem mai putin, uneori sa renuntam la comoditate ca sa vedem ce avem si ce putem sa facem cu ce detinem.

Si nu e vorba de un optimism exagerat care m-a cuprins brusc (departe de mine sa cad in capcana asta), ci de realism si spirit de observatie.

Cu bune si rele traim in Romania si ar trebui sa renuntam la ideea negativa "ca asta ne ocupa tot timpul" cu "asta ne-am dorit si nu regretam".

O mica revenire

Cele mai frumoase povesti raman nescrise, desi traim in epoca in care se scrie din ce in ce mai mult. Spunem multe si totusi ne raman gandurile pentru noi.

Si uneori cand indraznesti sa spui ce te framanta iti dai seama ca de fapt interlocutorul se ascunde atat de bine, deturneaza frazele, intrebarile ca nu cumva sa ii patrunzi in suflet sau in minte.

Ne-am obisnuit sa ne ascundem atat de bine, inclusiv fata de noi. Parca si uitam ce vrem de fapt de la noi, ce urmarim, ce am vrea sa obtinem. Si trecem asa usor prin viata, pe langa ce ne dorim cu adevarat, pe langa oameni care ar putea sa ne schimbe, pe langa multe.

Doar visele ne mai aduc aminte de ce vrem de fapt, dar din pacate dimineata uitam despre ce a fost vorba.

Imi e rusine si sunt trista ca nu am timp sa scriu aici, ca nu am timp "sa cresc", sa fiu creativa si totusi prefer sa pastrez totul in minte ca sa nu fiu superficiala.

Astept sa am timpul necesar ca sa scriu acele povesti minunate pe care stiu ca le stiu, chiar daca nu imi apar clar in fata ochilor, sa mi se dezvaluie ca sa pot sa le impartasesc si altora cate ceva din ele.

Sa curga frumos, ca sa deschida suflete si minti. Pentru ca stiu sigur ca avem nevoie de tratament pentru egoism, ca prea mi se arata in cele mai variate forme in ultimul timp si nu mai vreau sa il vad.

Cum te vindeci de monstrul care te bantuie

Te-ai obisnuit cu lehamitatea pe care o simti cand te gandesti ca nu ai reusit sa treci peste.

Te urasti pentru momentele cand te dedublezi: acuzi si cauti scuze in acelasi timp. Iar asta nu e neaparat o nebunie, ci slabiciune, pe care ti-o poti ierta sau detesta.

Si nu te mai uiti inspre tine si nici nu faci introspectie pe tema, pentru ca ai senzatia ca nu ai avansat si ca nici nu ai idee cum sa faci asta.

Te detasezi, pana cand cedezi si iti iei inima in dinti si, intr-un moment de slabiciune, indraznesti sa confrunti monstrul. 

Si fix atunci, desi nu te-ai fi gandit vreodata, monstrul e bland si chiar te face sa crezi ca e de fapt inca eroul pe care il admirai, inainte sa iti dai seama ca e monstru. 

Te "topesti". Exaltezi! Si te porti ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si dansezi ca un saltimbanc in fata monstrului ca sa nu cumva sa se plictiseasca. 

Si dupa catva timp iti dai seama ca te transformi intr-un om mic, asemeni celui caruia incerci sa ii atragi atentia.

Te cutremuri! Si pleci brusc, fara sa mai spui nimic. Nu te mai temi de monstru! E prea mic pentru tine. Oare cand te-ai vindecat? Oare monstrul stie ca e monstru sau se crede in continuare erou? 

Poate candva o sa ii spui, ca sa mai aiba zile la dispozitie sa isi ispaseasca pacatele.

Schite de familie - II

Nu am multe frici fizice, cateva imateriale, care pot parea normale sau putin exagerate. Dar de cateva zile ma chinuie una, pe care tot incerc sa o infrunt.

Imi e frica tare ca incep sa o uit, ca amintirile devin tot mai diluate, ca dorul doare la fel de tare, insa imaginea ei se scurge difuz prin minte.

Sunt deja trei ani si de cate ori trec pe la casa ei, unde mi-am petrecut jumatate din viata,dar acum imi vine sa fug de acolo pentru ca fara prezenta si zambetul ei totul pare infricosator si pustiu.

Parca m-as inveli cu cliseul "wake up when september ends" pentru ca doare prea tare. Si totusi imi aduc aminte cand ma trezea in fiecare dimineata, cu o voce calda, sa imi spuna ca e timpul sa plec la scoala, dupa ce facuse deja focul si era cald in casa.

Nu conta ce pofte culinare aveam, de fiecare data se apuca de gatit. Se asigura ca din pensia ei mica imi da si mie bani de buzunar sa imi cumpar ceva dulce.

Imi multumea de fiecare data cand o ajutam. Nu o sa ii uit degetele lungi...poate trebuia sa fie pianista, gustul impecabil pentru haine, bunatatea si altruismul.

Era frumoasa. Uneori ma intreb daca nu cumva o parte din ea sunt eu acum. Si daca nu imi doresc sa fie asa! Imi e tare dor.

Tu sa taci pana cand vei invata sa folosesti cuvintele

Nu stim sa folosim cuvintele. Raspundem cand de fapt din partea noastra se asteapta tacere si "disparem" atunci cand celalalt are cea mai mare nevoie de noi.

De parca nu stim ca o simpla intrebare nu are cum sa faca rau, ci un bine.

Sa taci si in continuare, sa nu vorbesti, sa nu raspunzi, sa nu alungi teama ca s-ar putea ca sa ajungi la concluzia ca ti se ia spoiala.

Dar stii ce, tu sa tot taci, ca poate daca vorbesti o sa se prinda toata lumea ca nu esti eroul care pretinzi ca esti.

Si poate, totusi, o sa fie nevoie sa inveti cand sa taci si cand sa vorbesti. Nu mai asuma ca se intelege ce vrei sa transmiti tu cu tacerea. Daca nu stii sa asezi cuvintele, trimite o poza, poate macar la asta te pricepi.

Daca nu deseneaza ceva...asta e minunea noilor telefoane...iti explica ce trebuie sa faci, fara sa fie nevoie sa gandesti o conversatie. Poti sa o tii doar in emoticoane si doua puncte si x si stelute.

Sa taci si cand o sa iti para rau, pentru ca nu poti sa vorbesti doar cand vrei sa te caiesti.

Sursa foto

Scurte de vineri

Iti doresti atat de mult un lucru si cu toate astea iti este frica sa vezi cum ti-ar putea fi daca l-ai obtine. Nu te vezi pe tine acolo, dar cu toate astea stii ca daca vei reusi asta ar insemna ca ti-ai cucerit propriul varf, care ti se parea de neatins.

Avem nevoie de un cod deontologic pe care sa il impunem persoanelor publice de la noi? Cat de indraznet si out of the box poate fi o persoana in functii cheie?

Nevoie/proiectie/realitate: cand reusesc cele trei sa se imbine intr-un tot unitar? Care sunt procentele ca formula sa fie una reusita?

Cum reactionezi cand constati ca treci drept invizibil/a?

Un text pe care mi l-a recomandat un prieten si care merita citit il gasiti aici. Explica multe:)

Si la sfarsit obsesia muzicala de azi: Under the gun

Egoism sau empatie?

Egoism versus altruism si preocupare pentru cei din jur. Si nu ma refer la egocentrism ci la acel egoism care iti permite sa ai grija de tine, pentru ca experienta de pana acum arata ca e putin probabil ca altii sa aiba grija de tine.

Am intalnit persoane care au adoptat una dintre cele doua principii de viata, ce e drept mai putini sunt cei de partea altruismului.

Poate pentru faptul ca uneori intelegem gresit altruismul si subconstientul il mascheaza, desi in realitate este vorba de egoism.

Nu stiu cum sa ma raportez la aceste doua alegeri, pentru ca evident am zile in care imi doresc sa am grija doar de mine, fara sa mai car cu mine energii negative, fara sa caut solutii pentru problemele celor dragi, fara sa incerc sa inteleg motivatiile din spatele gesturilor cu care mi s-a raspuns in anumite situatii.

Insa am zile in care am un sentiment acut ca unei persoane dragi mie nu ii este bine. Si nelinistea ma copleseste, desi de cele mai multe ori nu pot rezolva nimic, daca intr-adevar este o problema reala si mi se confirma banuiala.

Nu stiu daca e mai bine sa fii o persoana egoista, pe principiul: daca tu esti multumit cu tine, cei din jur vor observa asta si vor vrea sa stea langa tine, sau sa fii altruist si empatic, indiferent de reactiile pe care le primesti.

Insa cel mai tare imi este frica de egocentristi.

"Ce ne dovedeste trupul? Ca nu suntem niciodata noi insine, pana ce sufletului nostru nu i se alatura altul".

"Ce este dragostea la prima vedere daca nu raspunsul unui suflet ce striga cuprins de un regret brusc pentru ca realizeaza ca nimeni nu i-a observat prezenta pe Pamant?"

"Cand spunem ca suntem in cautarea unui indrumator spiritual, in realitate cautam pe cineva care sa ne invete ce sa facem cu trupurile noastre. Decizii ale carnii. Uitam sa tragem invataminte atat din placere, cat si din durere".

Cum sa te rasfeti, sa arati bine si sa fii multumita de tine

Involuntar in ultimul timp discutiile si gandurile mele au inceput sa fie mai concentrate, pe subiecte inca delicate, cum ar fi fericirea, starea materiala, obsesii, relatii sau parinti.

Parca imi vine sa le aman, pentru ca mi se pare indecent ca in zilele de vara, cand imi doresc doar sa ma acopar in matase, urcata pe o pereche de platforme, ca sa fiu frivola la limita, sa discut despre lucrurile serioase.

Dar nu am cum, apar in minte si in dialoguri. Si uite asa ma intreb daca nu cumva uneori confundam fericirea cu mancarea, cu hainele, cu oamenii care ne inconjoara, doar - doar sa evitam sa stam de vorba cu sinele?!?

Nu incerc sa le contest importanta in marele puzzle, dar nici sa le ridic la rang de prioritate suprema. Si totusi, mergand pe ideea de hrana, sunt convinsa ca sunt ceea ce mananc.

"Drogul meu legal" este ciocolata si chiar are puterea sa ma consoleze. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca jumatate din personalitatea mea o afisez prin tinutele pe care le port.

Nu sunt sclava trendurilor, ci mi-am format propriile reguli si cred ca am stiut cum sa fac asta. Deci pana la urma fericirea chiar inseamna, de multe ori, mancare si haine, plus prietene.

Datorita aplecarilor de care v-am povestit mai sus am fost "identificata ca facand parte" dintr-un grup tinta: Pizza Sun, de la Pizza Hut. Un concept misto: vizual, textura, gust si varianta de prezentare.

Pentru asta Irina Markovits a spus ca vara asta poti sa faci combinatii indraznete, daca pastrezi reguli simple: poti sa asortezi un print floral cu altul in dungi sau buline, dar ai grija ca paletele cromatice sa fie similare.

Si mergand mai departe asta inseamna si mai mult, adica hrana combinata cu tinutele pe care le porti. Usor de spus, greu de facut, dar din cand in cand meritam un rasfat.

Asa ca pana pe 23 august va puteti delecta si voi cu sortimentele Pizza Sun: Tuscany, Chicken Supreme, All Cheese, Chorizo, salata proaspata la care se adauga o limonada racoritoare. Aici fac o mica paranteza: cea cu capsuni este noua mea bautura preferata: delicioasa la patrat.

Totodata, a fost lansat un concurs pe Pinterest - #PizzaSun, unde participantele pot castiga doua vouchere in valoare de 75 euro fiecare pentru cumparaturi la H&M sau unul dintre cele 10 vouchere duble cu care sa consume Pizza Sun impreuna cu un prieten/o prietena.

Ce trebuie sa faceti– sa dati repin oricarei fotografii preferate din board-ul nostru, la voi pe profil, si intrati in tragerea la sorti pentru unul dintre premii. Concursul a inceput vineri si se incheie miercurea viitoare.

 Board-ul este acesta . Va doresc succes.

Despre oameni

"Cele mai importante evenimente din viata unui om se fac cu oameni". Sau cel putin asa crede mama.

Departe de a fi genul de persoana care isi doreste sa fie in centrul atentiei, ea crede ca ai nevoie de cei din jurul tau ca sa nu fie urat.

Fie ca vorbea de nunti, de inmormantari sau alte evenimente totul se face cu oameni. Multa vreme nu m-am gandit la asta, pentru ca inevitabil interactiunea mea cu oameni in Bucuresti este redusa, in comparatie cu relatiile interumane pe care le are ea.

Iar asta doar datorita faptului ca acasa toata lumea se stie cu toata lumea, pe cand aici in Bucuresti nu prea iti arde sa ai mana larga la prietenii, pentru ca nu vei sti niciodata peste cine dai.

Cumpatarea emotionala este cea mai buna reteta. Cu toate astea stiu si eu ca oamenii chiar conteaza, fie ca e vorba de cei cu care muncesti sau de cei cu care iti petreci timpul liber.

E vorba de chimie, de placerea de a petrece alaturi de ei plictiseala, rutina sau cascatul. Chiar daca de fapt suntem mai mult singuri, poate e bine sa ne inconjuram de oameni frumosi ca sa ne vindecam de insingurare.

Pentru ca si tata imi spune adesea ca e important ce fel de om esti. Ca sa iti dai seama de asta trebuie doar sa te uiti in jurul tau ca sa vezi cui ii este drag sa isi petreaca timpul cu tine.

Ascunzatoare magica, printesa din mine si pantofii de vis

Ascunzatoarea magica este undeva in casa parintilor mei. In ea incap micile aventuriere, care in sufletul lor erau mici printese. (Adica eu, dar pastrati secretul)

Cand eram mica intram acolo cu emotie. Nu pentru ca imi interzisese cineva accesul, ci pentru ca acolo erau toti pantofii si sandalele mamei.

Imi placeau la nebunie. Le scoteam si defilam prin curte cu ele. Erau colorate, cu diverse modele. Acum imi dau seama ca mama a fost si este o fashionista.

De acolo cred ca mi se trage si mie pasiunea pentru pantofi. Pentru ca niciodata nu am suficienti pantofi/sandale. Vreau sa am toate modelele, toate culorile pentru ca, de fapt, sunt in cautarea pantofilor de vis.

Cum arata? Sa fie colorati, cu tocuri uriase (ca sa atrag toate privirile cand defilez cu ei pe strada), sa aiba un calapod bun ca sa pot sa merg cu ei chiar si 12 ore fara sa mi se umfle picioarele sau sa vreau sa ma descult in mijlocul strazii.

Sa pot sa ii port si vara, cand merg la petreceri, dar fara sa am probleme de genul asta. Pentru ca am patit-o si nu mai vreau sa am asemenea dureri de cap.

Experimentul lunii iunie

"Iubesc lumea, oamenii nu ii suport!" Uneori ma regasesc in postura descrisa. E usor sa iubesti lumea, ca ansamblu, ca o masa care este departe de mine.

E usor sa empatizez, atunci cand citesc presa internationala sau ma uit la filme, cu toti cei care au parte de tragedii. Le doresc tot binele si capacitatea de a reusi sa isi rezolve dilemele. Dar mai greu imi este cu cei din imediata apropiere. E dificil sa ai rabdare, sa te gandesti dincolo de tine.

Si tocmai cand aveam aceste framantari mi s-a propus sa particip la un mic experiment. Timp de o luna, in fiecare dimineata, sa citesc 1 Corinteni 13. Am acceptat provocarea.  

1 Corinteni 13

Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar, cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Imi doresc ca pe 1 iulie sa pot spune ca am inteles macar un procent din ceea ce inseamna dragoste. Si nu ma refer dragostea la cea pentru o singura persoana, ci la cea pentru toti cei din jurul meu.

Sa pot spune: "Iubesc lumea si pe toti oamenii"!

Confesiunea unei foste dependente

Dependenta are multe forme: de persoane, de lucruri, de principii, de alimente, bauturi sau droguri. Sunt nelipsite din rutina zilnica si nu te poti debarasa usor de ele.

Fac parte din tine si de cele mai multe ori iti asigura un confort sau o stare de bine. Recent mi-am dat seama ca am fost dependenta de stiri.

Si asta s-a intamplat pentru ca am avut sevraj dupa ce am decis sa ma orientez spre partea editoriala care implica si bagajul de experiente de viata, nu doar cel care sa raspunda la cele cinci intrebari: unde, cand, cum, cine si de ce?

La fiecare eveniment major ma activam si vroiam sa fiu cea care da  prima. Erau momente in care simteam ca nu imi aflu locul in noua lume, de parca se juca filmul altcuiva si eram o voyeurista.

A fost greu sa scap de obiectivism si sa ma imprietenesc cu subiectivismul argumentat. Dependenta asta de stiri se manifesta si fizic, dupa care in plan mental.

Si in perioadele de sevraj se ridicau multe semne de intrebare. Incep sa imi revin, mintea mea se reorentieaza spre lucrurile frumoase, alea care te fac sa zambesti si sa lasi undeva in fundal frustrarile, ca in general, idiotii rau voitori conduc destinele celor multi.

Evident ca o sa urmaresc in continuare stirile, cred ca asta deja imi e scrisa in codul genetic si o sa ma insoteasca pana la ultima suflare. Dar nu o sa imi consume energia si nici visele. Pentru ca m-am vindecat de dependenta de stiri.

Another story - XXIII

Buna seara! De atat timp a avut nevoie ca sa il priveasca.

A lovit-o ca un fulger. S-a ascuns dupa cuvintele ei si a celorlalti, dar de fapt le auzea doar pe ale lui.

Si dupa acel buna seara stia ca e complicat, pentru ca niciodata legea atractiei nu are articole simple. Mereu sunt adaugiri la ea, se revizuieste constant, unele articole se abroga simultan cu altele care de abia intra in vigoare.

A trait intens, cat pentru o viata, pentru ca nu stia daca se vor mai vedea vreodata. Si asta pentru ca erau unul langa altul, cu vibratiile strans imbratisate,si totusi in universuri diferite.

Nu s-a intamplat nimic. A reusit doar sa ii smulga o scurta confesiune. Asta i-a facut pofta. Parca stia multe despre el, doar din acele zece cuvinte care insumau marturisirea.

Oare cum se puteau contopi dorintele?

I-a ramas in minte, in vis si pe retina. Se putea jura ca i-ar fi schitat perfect portretul, chiar si in somn. Desi ar fi fost unul trist, dramatic, pentru ca asa l-a simtit.

Si ea era trista pentru ca in ciuda faptului ca traiau in  era informatiilor instant nu avea cum sa dea de el ca sa ii spuna ca rezolvau problema de care mentionase.

Imbratisarea eului putea sa fie placerea lui, doar trebuia sa ceara. Conturul chipului i se plimba prin minte, iar vibratia pe sub piele.

Chiar ii pregatise lista cu melodiile promise. Si totusi el era intr-o alta galaxie, atat de aproape si totusi atat de departe.

Ii ocupa atat de mult gandurile in ultimul timp, incat nu stia cum sa se descurce cu asta. Si totusi semnul nu se arata nicaieri.

Se gandea la el in timp ce cauta tratamentul la obsesie.

Another story - XXII

Imperfectiuni sau trasaturi pe care si le dorea. Asta observa in ultimul timp la oamenii pe care ii vedea zilnic.

Studia cu mult mai multa atentie, pentru ca vroia sa isi intipareasca in minte semnele distincte. Astea erau importante pentru a deslusi psihologia umana.

S-a tot straduit sa faca asta, dar cu cat vroia sa inteleaga mai multe se ridicau alte semne de intrebare. A cerut raspunsuri, dar tot ce a primit au fost doar ezitari, glume si puncte de suspensie.

Da...observa in monolog acele puncte de suspensie cand cerea un raspuns sincer. I se parea ca partenerul de dialog era doar o pasare care vede geamul drept cheia spre libertate, dar nu facea nimic altceva decat sa se ameteasca singur.

Asa si-a dat seama ca intotdeuna raspunsurile ori si le da singura, ori renunta la intrebari. Si asa ajungea sa inteleaga uneori de ce e mai bine sa iti urmezi instinctul animalic, cand e vorba de lucrurile simple.

Pentru ca asa nu se nasc intrebari, ci doar pare firesc sa iti doresti sa supravietuiesti.

Schite de familie

Stiam ca se gandeste la ceva de fiecare data cand isi rasucea intre degete o bucla. Am imaginea asta cu tata inca din copilarie. Doar culoarea parului s-a modificat gradual, de la negru taciune la un gri intercalat de alb.

Cand vorbim chestii serioase, in rarele momente cand ne vedem, inca se mai joaca cu degetele in par. Poate ca si el isi aduce aminte ca de la "baietoiul lui tata" vorbeste acum cu Irina, care ii spune, pe sarite, ca de multe ori nu ii place viata de adult.

Mi se pare ca uneori vrea sa imi spuna ca ii pare si lui rau ca nu mai am varsta cand imi povestea ce a vazut el in tarile de dincolo de granita, cand imi ascundea cheia de la casa ca sa verifice daca m-am intors devreme acasa, cand imi spunea amuzat ca iar am luat note pe ochi frumosi pentru ca nu ma vede niciodata invatand.

Imi pare si mie rau dupa acei ani in care mi se parea ca sunt cel mai fericit copil din lume pentru ca imi aducea bicicleta la care visam, ciocolata cu iaurt de capsuni sau scuterul cu care aveam sa impresionez 90% din populatia masculina din zona cand ma plimbam cu el.

Si eu duc lipsa acelor momente si as vrea de multe ori sa ii spun asta, dar nu mi se pare adecvat. Ma tem uneori ca o sa creada ca nu mi-a insuflat curajul necesar sa infrunt viata, regulile de etica dupa care el s-a ghidat de cand il stiu sau nelinistea lui continua de a cauta perfectiunea.

In schimb povestim ce ni se intampla peste saptamana si, uneori, ne exprimam cu voce tare dragostea ce ne-o purtam. Insa ma surprind si pe mine adesea jucandu-ma cu o suvita de par, cand ma gandesc cum sa trec cu brio de provocarile vietii de adult.

 Mama da dovada de o mare abnegatie. Mi-o aduc aminte, in perioada copilariei, ca de multe ori prelua sarcinile mele si acum imi pare rau ca mi se parea normal sa faca asta. Avea momente cand ne tinea loc si de tata, care era plecat mult de acasa.

De aia i-au revenit unele sarcini mai grele, dar metodele nu au dat gres. A fost nevoita ca sa arunce dupa mine multi papuci de casa, pentru ca altfel nu reusea sa ma faca sa fiu ordonata. Acum sunt si ii terorizez si pe altii.

M-a invatat sa cred, sa ma rog si sa nu raspund la rau cu rau. Cand ma abat de la principiile astea imi aduc aminte din nou de ce nu imi place sa fiu mare. Povestim des la telefon, avem discutii in contradictoriu, dar nu stiu cum face pentru ca mereu "ma pune pe picioare" cand simt ca mi s-au inecat toate corabiile.

Aproape tot timpul era zambitoare bunica. Cred ca lumea asta are nevoie de milioane de femei ca ea ca sa invete din nou ce inseamna cu adevarat sa fii om. Poate unele regrete le am pentru ca nu reusesc sa imit macar o parte din ceea ce facea ea.

O intoarcere la radacini cred ca e nimerita in momentele in care incerci sa te pozitionezi/repozitionezi in raport cu tine si cu cei din jur.

Ce cred eu ca e in mintea unora

Sa fie cumva - necum asa, ca sa iasa ceva, desi nu am o imagine clara. Poate, daca, sa vedem, vorbim, te sun, te caut si ne mai auzim. Concluzia?

Hmm...ce sa spun despre concluzie? Pai ar fi cam asa: lasa-ma nu ma lasa si totusi nu te mai juca asa, nu mai intreba, dar tin sa stii ca o sa ma doara ca nu te intereseaza soarta mea.

Asa...spuneai totusi ceva de o concluzie...Hmmmmm...ce sa spun eu...ca nu e nici da, nici nu, nici pe aproape de nu stiu. E cumva...asa ca si cum nu ar fi si totusi este.

Stii as vrea putina liniste sa imi revin, nu stiu exact din ce anume, dar sa nu indraznesti sa imi spui ca nu stiu ce vreau ca ne certam.

E imoral ce ai facut, dar evident ca fix de asta aveam nevoie, desi nu o sa recunosc asta niciodata.

O sa iti las de inteles ca esti cel mai aiurea din "curtea scolii", iar asta va fi de fapt un compliment, pentru ca voi incerca sa scot in evidenta ca de fapt nici macar nu ai auzit de cuvantul scoala, daramite sa mai ai idee si cu ce se mananca.

Eu cu siguranta as putea sa fac asta la plus infinit mai bine decat tine, dar nu trebuie sa iti demonstrez tie asta asa ca nu ai dreptul sa pui sub semnul intrebarii ceva.

Evident ca sensul existentei il stiu doar eu, dar tin secretul pentru mine. Lungul nasului trebuie sa il vada doar altii.

Asa... iar am ajuns la concluzie?

Pai ce concluzie vrei tu de la mine cand e evident ca tu esti pe minus argumente si iti castigi existenta doar ca sa ma provoci pe mine sa iti arat cat de inutil/a esti.

In orice caz vroiam doar sa iti mai spun ca nu esti cum erai la inceput.

Poate....dar....daca...mai vedem! Te caut eu! Cred!

Eu magnificul

Eu magnificul/a. In general avem o parere buna despre noi si suntem educati sau ne autoeducam ca meritam totul. Eu e pe primul loc, dupa mine  potopul. In ultimul timp observ ca asta e tendinta. Ce e drept e destul de usor sa te autopromovezi, mai ales ca ti se ofera aceasta oportunitate prin intermediul retelelor de socializare. Cuvintele mascheaza frumos un eu perfect.

Nu prea exista fisuri daca ramanem doar la ce scriem.  Este posibil ca problemele sa apara cand e vorba sa trecem la fapte. Sa spunem ca nu am nimic cu individualismul pentru ca am invatat pe propria piele ca grija de sine trebuie sa fie printre prioritati, pentru ca nimeni nu iti dedica o statuie. Si totusi cu acest focus pe sine ii ranim pe cei din jurul nostru. Exista posibilitatea ca si noi sa fi fost in postura celui care a avut de suferit.

Generatiile bunicilor si parintilor nostri nu au avut aceasta problema. Noi am castigat un nivel ridicat de educatie, acces aproape nelimitat la informatii, dar am pierdut vederea de ansamblu, dorinta de a imparti fara a cauta un avantaj in asta, rabdare, ambitie de a repara ce e stricat - nu de a arunca la gunoi.

Oare a meritat ca am castigat mai multa scoala, dar am pierdut compasiunea? Am o vaga senzatie ca bunicii nostri au fost mai fericiti si fara Eu magnificul/a.

Rainy friday

Tu stii cine esti? Esti capabil sa iti spui autobiografia in maxim 60 de secunde? Iti mai explici existenta si alegerile in fata altora? Si totusi in ce masura sunt indreptatiti sa iti ceara motivatii?

De cate ori pe zi ti se apleaca? De cate ori pe zi iti verifici telefonul sa para ca vorbesti cu 20 de oameni si de fapt nimeni nu te cauta cu adevarat?

Stiu e vineri, ploua, iar eu vad cupola de la cladirea CEC-ului.

Si cu ce am ramas in cap: Today's Relationships: You can touch each other, but not each other's phone (via Twitter)

Post aniversar

Pipai si poti sa strigi cu voce tare: exista! Plus placerea pe care o resimti cand doar o privesti si iti imaginezi ca o sa fie exploziv. Intotdeuna am emotii. Uneori visez in secret ca o sa ma fac candva mare si o sa imi reuseasca si mie.

Mirarea eterna, care nu poate fi inca rezolvata de creier, e combinatia de imponderal, dar cu efecte ravasitoare, si placerea de a atinge...paginile unei reviste, mai ales ca este vorba de una de povestiri.

In acest iures, cand ajungem uneori sa citim mai mult etichetele produselor, Revista de Povestiri a implinit un an. Miercuri seara, in Music Club, "parintii" ei au povestit despre greutatile pe care le-au intampinat si le intampina...pentru ca intr-adevar e foarte greu sa existi in print si, in acelasi timp, sa le oferi cititorilor material prim pentru o evadare in lumea imaginatiei.

E greu sa stapanesti cuvintele, sa le strunesti, ca ele sa capteze imaginea atunci cand ajung in mana cititorului. V-o spun din experienta, asa ca merita sa sustineti in continuare Revista de Povestiri. Eu urez echipei mult succes pe viitor si la cat mai multe petreceri aniversare...cam 100 cel putin.

Friday

Evoluezi, dar inceputul acestei evolutii e dificil. Chiar daca iti place si nu stii cand trec orele la sfarsitul saptamanii iti dai seama ca esti epuizata. Dar simti o satisfactie si stii ca in continuare vei depune eforturi.

Asa ca vei trece peste frustrari (atunci cand e cazul) si vei astepta ziua in care vei constata ca ai invatat ce trebuia si ca esti multumita pe deplin de munca pe care ai facut-o.

Cam asa trec zilele. Uneori se rezolva dilemele, de genul celor de care scriam in postul precedent: ce inseamna sa fii femeie. Si cand nu vrei sa ai nici intrebari, nici raspunsuri, te refugiezi in personalitatea altora.

Pentru ca e fascinant sa stii ca exista acel cineva care are imaginatie, cineva care stie sa construiasca o realitate din cuvinte. Pentru ca nu impune, ci te face sa traiesti o experienta comuna, sa te contrariezi, dar in acelasi timp sa simti vibratia.

Femeie - numele tau este....?!?

Ce inseamna sa fii femeie? E una dintre intrebarile care ma bantuie, in diverse momente. Nu exista un ghid clar, ci doar niste linii trasate, fie de tine, fie de cei din jur. Nici nu stiu cand incepi sa iti constientizezi conditia de femeie, cand incepi sa te intrebi daca sa urmezi o directie sau sa te lasi dusa de val?!?

Te uiti la mama, la bunica, la sora (daca ai) si te duci mai departe spre prietene, personaje de carti, personaje din filme, doar ca sa poti sa iti dai seama ce inseamna sa fii femeie.

Mai pleci urechea la sfaturile prietenilor, te transformi cand iubesti sau esti iubita, lasi o parte din tine la despartiri, te cutremuri la fiecare drama, te reinventezi, crezi minciunile spuse ca adevaruri, pentru ca asa crezi ca trebuie sa faci ca femeie.

A fii femeie cred ca e o lectie de o viata, o meserie in sine, o poveste in poveste, care se scrie singura in fiecare clipa.

Si cum sentimentele se transcriu greu, imaginile te ajuta uneori sa arati ce vrei de fapt. Campania Portret de Femeie, continua si anul acesta, pana pe 8 martie.

 Campania foto de anul acesta este posibila cu sprijinul celor de la Feminella, Grand Hotel Continental şi Nikon.

Si bineinteles le multumesc lui Cristi si Radu.

Nevoia de "closure"

Conceptul de "fast information" este un minus al societăţii de ieri, azi şi cel mai probabil de mâine. Au fost numeroase cazuri de isterie televizată sau pe site-urile de ştiri, care se întreceau în news alert-uri, care au dispărut din memoria colectivă la fel de repede cum s-au inflamat. Sunt atât de multe subiecte care merită o închidere, o concluzie, dar care au fost abandonate. Unele lucruri nu trebuie uitate. Eu am mai multe întrebări, legate de subiecte vechi, aruncate sub preş. De exemplu: Cum se face că domnul Sima încă nu a fost prins? De ce Cristian Rădulescu este în continuare liderul PDL în Senat deşi are probleme de incompatibilitate pe care cu siguranţă nu le-a lămurit? De ce USL nu a reuşit să treacă legea care să interzică traseismul politicienilor, deşi Victor Ponta de nenumărate ori striga din gură de şarpe că o să facă asta? Când o să avem decizii corecte în dosarul lui Cătălin Voicu? Când îşi va lămuri "independenţa" stranie Sorin Oprescu? Da, uneori vreau prea multe. E destul de evident că în ultimul timp agenda e dictată de news alert-uri. Şi uneori e păcat să fim incluşi în rândul celor care stau doar 3,5 secunde pe un text, pentru ca detaliile fac de multe ori diferenţa.

Recomandare de lectura

"Se intampla adesea ca un barbat sa-si doreasca sa fie singur si o fata doreste si ea sa fie singura uneori si daca se iubesc sunt gelosi unul pe altul pentru ca simt asta, dar pot sa spun cu mana pe inima ca noi n-am simtit niciodata aceasta nevoie. Puteam sa ne simtim singuri atunci cand eram impreuna, insa ne simteam singuri impotriva celorlalti. Mie nu mi s-a intamplat sa ma simt asa decat o singura data. Fusesem singur alaturi de multe fete si acela e felul in care te simti mai singur decat oricand. Insa noi nu ne simteam niciodata singuri si nici nu ne era teama atunci cand eram impreuna. Stiu foarte bine ca noaptea nu-i la fel ca ziua: ca toate lucrurile sunt diferite, ca lucrurile care tin de noapte nu pot fi explicate in timpul zilei, pentru ca atunci ele nu mai exista, si stiu ca noaptea poate fi ceva ingrozitor pentru oamenii singuri, odata ce singuratatea lor a inceput...Daca oamenii vin in lumea asta cu atata curaj, atunci lumea trebuie sa-i omoare ca sa-i infranga si normal ca-i omoara. Lumea ne infrange pe toti si dupa aceea, in cazul multora, locul in care au fost infranti se intareste. Insa pe cei pe care nu-i poate infrange ii omoara. Ii omoara pe cei foarte buni, pe cei foarte blanzi si pe cei foarte curajosi, fara sa stea sa aleaga. Daca nu esti printre acestia, poti fii sigur ca o sa te omoare si pe tine, dar ca nu-i nici o graba". - Ernest Hemingway - Adio, arme

Oamenii tăcuţi

Oamenii tăcuţi, aşa le spun eu celor pe care îi văd destul de des, în drumul meu spre muncă. În funcţie de locul în care ne întâlnim îmi dau seama dacă am întârziat şi e cazul să măresc pasul.

Uneori le zâmbesc, alteori le critic vestimentaţia, dar adesea mă întreb care le-o fi povestea de viaţă. Oare o duc bine, rău, sunt îndrăgostiţi, îşi iubesc copiii?

Sunt acei oameni tăcuţi speciali, cum de exemplu este puştiul de liceu care mă face să regret că m-am născut prea devreme, că altfel cine ştie, poate eram colegi de clasă. Sau bătrânul din blocul vecin, care îşi trăieşte o parte din viaţă de la geamul de la bucătărie, urmărind graba oamenilor adulţi, în drumul lor spre muncă.

Există oamenii tăcuţi, care involuntar fac parte din viaţa noastră. Uneori ei sunt mai prezenţi în ea, decât cei care au promis să facă asta, dar nu au timp.

Să fii sănătos - sănătoasă!

Ştiu că e o modă mai nou să ai drept animal de casă diverse păsări, dar azi vreau să vorbesc despre conceptul "curcă". E inventat de mama sau cel puţin aşa încearcă ea să mă alinte când îi mai spun că iar am o problemă de sănătate. Îi e greu, ca şi mie de altfel, să înţelegem cât de mult s-au schimbat lucrurile de la o generaţie la alta, pentru că ea se tratează adesea cu chestii naturiste şi e relativ bine mersi. Eu nu prea. În orice caz de câţiva ani tot trebuie să fac analize, mai des sau mai rar, şi să iau tratament. Nu e grav, dar nici nu pot să ignor.

De vreo zece luni fac analize în fiecare lună şi scot suficienţi bani din buzunar, iar asta în condiţiile în care am un medic super, mereu dispus să mă ajute, cum rar mai găseşti în ziua de azi. Asta în condiţiile în care, după luni de umblat pe drumuri şi pe la zece birouri, cozi şi taxe, am reuşit să închei contractul cu Casa de Sănătate Bucureşti şi să mă înscriu la Casa OPSNAJ. Şi nu am încheiat încă totul. Casa Bucureşti îmi este datoare cu nişte bani, pentru că am plătit în plus timp de trei ani, dar o să mai dureze puţin, pentru că e de dat şi nu de luat. Şi probleme nu am doar eu ca pacient. 

Un prieten, manager de farmacii, îmi povestea în weekend că reţeta electronică e un coşmar tipic românesc. Ministerul Sănătăţii a încercat să vină cu un sistem integrat, care evident că nu funcţionează, aşa că e foarte complicat ca farmaciştii să elibereze reţete. 

Îmi mai spune că vin pacienţi cu boli grave, care au nevoie de tratament, de exemplu cei care au hepatită am uitat ce tip), al căror tratament costă pe lună aproximativ 100 milioane de lei. Ce să facă el? Îi dai tratamentul cu riscul să rămâi fără banii de la Casa de Sănătate, îl laşi să moară? Evident că înjuri sistemul şi te rogi în gând să fii sănătos sau cel puţin să trăieşti cu impresia că eşti sănătos şi să mori cu nervii intacţi.

Uneori nici mie nu îmi e uşor să tot plătesc zeci de analize, dar fac tot posibilul. Dar cei care chiar nu au ce fac? Aşa că noua propunere de tăiere a finanţării spitalelor private mă sperie îngrozitor de tare. Încă am coşmaruri cu holurile de la policlinica de pe Batiştei sau spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, când am dormit cu alte două paciente în pat. Sau când plângeam de durere, iar asistenta mi-a spus să mă duc să dorm că nu are ce să îmi facă.

Aşa că urarea: "Să fii sănătos-sănătoasă!" trebuie repetată ca o mantra, de mai multe ori pe zi, mai ales în România.

Supradoza de luni

Am uneori senzaţia că iau supradoză de informaţii. Nu de multe ori se întâmplă să trec doar peste titluri şi dacă nu îmi atrage nimic atenţia la ele mă duc să caut altceva. Evident că îmi permit să fac asta, pentru că de cele mai multe ori am de unde alege.

Dar se întâmplă şi să nu am de unde şi caut disperată articole care să mă facă să vibrez, să vreau să spun: "aşa îmi doresc să scriu şi eu". E greu să scrii la superlativ despre viaţă, mai ales cu infuzia şi intoxicarea asta de "senzaţional, nu o să îţi vină să crezi" şi aşa mai departe.

Cum să scrii despre simplitate, astfel ca la final cititorul să îşi spună în sinea lui: "Viaţa mea e puţin altfel, în comparaţie cu ce era înainte să citesc asta"?!?!

 E foarte greu să scrii despre ce e în mintea ta, pentru că, în ciuda evoluţiei comunicării, sensibilităţile au rămas aceleaşi. Poate chiar aş putea spune că s-au aprofundat, pentru că am "încasat-o" de prea multe ori aşa că suntem rezervaţi şi am ridicat ziduri mai înalte decât zgârie norii.

E greu să spui, să scrii, despre lucrurile simple, pentru că asta înseamnă expunere, care e "interzisă" în era social media.

Chestii de fete - Azi despre ten cu probleme

Chestii de fete pe ordinea de zi. Cred că nu sunt singura invidioasă pe cele cu tenul de porţelan, fără puncte negre, riduri şi piele de catifea. Cum în viaţă nu prea ai parte de ce îţi doreşti mă aflu în categoria femeilor cu ten problemă.

E gras pe alocuri, uscat în altele, un mix cum greu găseşti, de nedorit oricum. De prin facultate am făcut turul medicilor dermatologi, am încercat toate cremele posibile, beau apă pentru hidratare, am folosit loţiuni tonice, am făcut sesiuni cu laser şi alte aparate minune, dar tot aveam probleme.

Şi când nu ai un ten frumos ţi se pare că toată lumea se uită la tine şi ai vrea să îi opreşti, să le explici că ai făcut tot ce se putea pe lumea asta, dar tot nu ai obţinut marele premiu: adică ten de porţelan, cu piele de catifea. Acum e mult mai bine.

Formula magică? Multă muncă, ca să fiu sinceră. Se numeşte o sesiune de curăţare lunară a tenului, la Slimart, cremă de faţă Dr Kadir (pe care probabil doar la Slimart se găseşte, dar fac minuni aceste produse), propolis dimineaţa pe zonele cu probleme, înainte de machiaj, seara mix de creme anti acnee şi ten cu probleme, când e nevoie cremă de gălbenele, beau multă apă, plus apă termală, ulei de argan, aer curat şi soare. Nu e advertorial articolul, dar azi am trecut pe la cosmetică, un an de când mă ţin de sesiunile lunare de curăţare şi mi-a spus cosmeticiana că se vede. Eforturile nu au fost în zadar.

Aşa că fetele cu probleme pot încerca, deşi e recomandată şi o vizită la dermatolog.

Mult succes pentru un ten perfect, fără photoshop!

Vină

Nu am exagerat cu rezoluţiile pentru noul an. Asta pentru că încerc să nu provoc "soarta" sau să îmi ofer singură motive de depresie, când o să fie vremea să fac bilanţul. Începutul de an e mai greu pentru mine, deoarece se dublează, oarecum, cu ziua de naştere. În orice caz, deja am încălcat un lucru propus: să mănânc mai puţină ciocolată. Nu destul că nu ar trebui să mănânc deloc, pofta ucigătoare de frumuseţe, dar aducătoare de calorii şi endorfine, îmi vine pe la miezul nopţii.

Blestemată dependenţă, în faţa căreia cedez, de parcă nu am nicio putere, mi se dizolvă ambiţia şi mă grăbesc spre dulap ca să găsesc ciocolata. Ştiind că procedez ca un hoţ încerc să ascund ambalajul că nu care cumva să îl vadă cineva, dacă se poate nici măcar eu. Şi acum când scriu, simt o vină ucigătoare, pe care încerc să o maschez mergând cât mai mult pe jos. Şi cum păcatul este dulce la propriu, dar şi la figurat, ciocolata nu îmi provoacă stări de rău, aşa cum o fac alte mâncăruri, pe care le evit ca să pot funcţiona în parametrii normali.

Şi tot din seria obiceiurilor proaste: încep să devin din ce în ce mai dependentă de telefon. Mai tot timpul îmi oferă motive să fiu încântată de el.
Mă simt uneori ca Raj:))

Blestemată tehnologie, care mă transformă într-o sclavă. În rest, numai de bine cum se spune. Adică un nou an nu prea poate schimba multe.