marți, 6 mai 2014

Ne asemanam cu parintii nostri mai mult decat am crede

Uneori ma simt vinovata ca am timp sa iau pranzul, sa mananc linistita, fara sa fiu in fata laptopului facand o stire sau urmarind cine stie ce declaratie. Dar imi trece repede si ma bucur de mancare, dar mai ales de discutiile pe care le am cu fetele.

Nu e ca si cum am fi in agora, dar garantat asa ar trebui sa arate comunicarea. Bine, e posibil sa fie nevoie sa mai exersam la capitolul: nu iti intrerupe interlocutorul.

Astazi, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbim despre felul in care parintii nostri au ales de multe ori sa nu faca anumite lucruri, de frica de a nu ajunge "in gura lumii". Aparent generatia noastra nu mai are aceasta problema.

Mai ales ca locuim intr-un oras aparent mare, unde nu  ne cunoastem vecinii, deci impactul barfei este limitat la acest nivel.

Eu insa cred ca nu este chiar asa. Si noua ne pasa de "gura lumii", desi a imbracat alte forme. O dovada clara a acestui lucru sta chiar in succesul retelelor de socializare. Aratam lumii cine suntem, ce facem, pentru ca inconstient cautam sa fim validati. Nevoia de acceptare intr-o comunitate (care acum este un mix de real cu virtual) este la fel de actuala cum a fost si la stramosii si parintii nostri.

Ne pasa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de ce spun altii despre noi. Si nu e neaparat un lucru rau, daca nu facem din asta centrul existentei noastre de a fi.

Pentru ca nu detinem noi toata intelepciunea si uneori trebuie sa fim adusi cu picioarele pe pamant. Si, in plus, cred ca la varsta asta incep sa reduc cumva conflictul dintre generatii, dintre mine si parintii mei.

Cert e ca toate vin cu timpul.