De ce m-as putea lipsi?

Intr-o vreme era o manie cu intrebarea: Daca ai ramane izolat pe o insula pustie de care trei...cinci...etc...lucruri nu te-ai putea lipsi?. Cum insa sunt ceva mai pragmatica si stiu ca pana la acele insule e cale lunga de batut ma limitez la vecinatatea apropiata. De aceea imi permit sa modific cate ceva la aceasta intrebare. De ce m-as putea lipsi? suna varianta mea. Ei bine eu una am constat in seara asta ca fara prea multe remuscari as putea trai fara telefon. Pentru ca a fost iar una din acele zile in care ma tot intreb cand o sa imi gasesc locul, cand lantul de intamplari care imi strica zenul se va opri, cand nu o sa ma destept, cand nu o sa mai fiu vazuta de oamenii pe care eu ii apreciez doar ca a doua varianta, mi-am spus sa vorbesc cu cineva despre orice ca sa scap de aceste ganduri. Si dintr-o agenda de zeci de numere nu am putut sa sun decat la trei persoane care stiu ca mi-ar fi ridicat moralul. Insa ele nu mi-au raspuns. Si uite asa am ramas tot eu cu mine ca sa am timp suficient. Eu pot sa traiesc fara telefon pentru ca de aproape 2 ani de zile prin intermediul lui primesc mai mult vesti proaste decat bune.

Yesterday Yes a Day

Parca a fost o zi a naibii de lunga. Si la sfarsitul ei nu am putut decat sa ma gandesc la asta: Confuzia este forma primara a unui eu framantat de conditia primara, de existenta si moarte. Confuzia e viciul unei vieti traita acum prin ochii trecutului si opacitatea viitorului.

Si in loc de noapte buna ascult asta.

Nu mai conteaza gestul

Itic era pe patul de moarte si ii spune sotiei sa tina minte urmatoarele: Lui Strul ii dau 250, lui Spil 250 si lui Shlomi 250. La care sotia lui ii spune precipitata: Dar tu nu ai banii astia. Drept replica Itic ii spune: Stiu, dar gestul conteaza. Asta e bancul la care am zambit pe sub mustata cand l-am citit in seara asta. Insa contextul in care era pus mi-a adus aminte ca umorul e poate ultima forma de refulare in conditiile actuale in care se afla tara. Pentru ca am ajuns in punctul in care "gesturile" facute de Guvern nu mai conteaza. Toate promisiunile facute pana acum in care poate am crezut, sau nu, s-au spulberat ca o bula de sapun. Nu pot inca sa vizualizez soarta acelei batrane care traieste dintr-o pensie cu 4 lei pe luna. Si poate pana la urma urmei am intelege ca suntem intr-o situatie fara iesire daca nu am vedea si partea plina a paharului, care normal ca nu este la noi. Pedelistii i-au sarit azi in cap lui Emil Boc, se pare ca si chiar au urlat ca din gura de sarpe, ca nu sunt de acord sa li se scada indemnizatiile cu 25%. Mai mult chiar, nefericitii au avut tupeul sa spuna ca nu o sa aiba cu ce sa isi plateasca chiriile. Si ca sa ne facem o imagine de ansamblu a politicienilor care conduc tara dau un alt exemplu. Un pedelist din Botosani a declarat ca el este de acord sa isi doneze banii primiti pentru chirie si sa se mute intr-o rulota in fata Palatului Parlamentului. Daca mai punem la socoteala si nesimtirea deputatului Silviu Prigoana care a spus ca o sa isi treaca afacerile pe numele soacrei ca sa poata sa incheie in continuare contracte cu statul nu pot decat sa fiu de acord cu declaratia Elenei Udrea. Care e aia?? "Ma rog la Dumnezeu sa nu ajungem"... Cred ca este cea mai inspirata declaratie pe care a putut sa o faca un politician vreodata pentru ca tind sa cred ca in ritmul asta numai Dumnezeu ii mai poate salva de furia unui popor care va ajunge la capatul rabdarii. Asa ca ar fi bine ca cei de la Putere sa intre in post negru si sa faca o lista cu un lant al rugaciunii daca tot nu sunt dispusi sa faca ceva pentru tara asta.

A crede sau nu

Fie te fascineaza ceva, fie nu. Nu cred ca exista cale de mijloc. Nu cred in povestile cu happy ending. Nu cred ca oamenii pot sa se schimbe. Nu cred ca optiunea a doua este totusi un lucru bun. Nu cred ca cuvintele nespuse ar putea sa mai faca bine daca sunt spuse mai tarziu. In schimb cred ca fiecare lucru are vremea lui. Cred ca oamenii din viata mea au ajuns acolo cu un scop. Cred ca de cele mai multe ori nimeresc in locul si timpul nepotrivit, iar atunci cand le nimeresc nu isi mai are rostul. Cred ca diplomatia de care dai dovada in viata iti poate salva pielea de multe ori. Dar si spontaneitatea isi are locul ei. Si in ciuda a ceea ce cred sau nu raman intrebarile.

Victorie

Se intampla sa te bucuri de victoriile mici pe care le realizezi ca o compensatie a faptului ca nu te poti debarasa de povara pe care o porti pe umeri. Realizezi asta dupa ce observi si faci un mic sumar al unor oameni cu totul necunoscuti care ti se perinda in fata ochilor timp de mai multe ore. Ii vezi, ii analizezi, iti faci scenarii sumbre despre viata lor, iar cand pleci de acolo esti fericit ca inca mai ai timp ca sa indrepti lucrurile rele pe care ti le-ai imaginat in dreptul altora. Si atunci te apuci serios de treaba, iti faci temele, te documentezi si te bucuri pentru orice mic pas pe care l-ai facut. Chiar daca te mai poticnesti pe ici pe colo, tot te bucuri cand iti dai seama ca ai realizat un lucru, oricat de minor ar fi el. Si faci asta pentru ca stii ca asta o sa mai usureze bagajul pe care il porti dupa tine si despre care stii din start ca nu poti sa faci nimic ca sa scapi de el. E vorba poate de viata, societate, timp, oameni, ploaie, soare, somn si multe altele. E vorba pana la urma de tine.