Să fii sănătos - sănătoasă!

Ştiu că e o modă mai nou să ai drept animal de casă diverse păsări, dar azi vreau să vorbesc despre conceptul "curcă". E inventat de mama sau cel puţin aşa încearcă ea să mă alinte când îi mai spun că iar am o problemă de sănătate. Îi e greu, ca şi mie de altfel, să înţelegem cât de mult s-au schimbat lucrurile de la o generaţie la alta, pentru că ea se tratează adesea cu chestii naturiste şi e relativ bine mersi. Eu nu prea. În orice caz de câţiva ani tot trebuie să fac analize, mai des sau mai rar, şi să iau tratament. Nu e grav, dar nici nu pot să ignor.

De vreo zece luni fac analize în fiecare lună şi scot suficienţi bani din buzunar, iar asta în condiţiile în care am un medic super, mereu dispus să mă ajute, cum rar mai găseşti în ziua de azi. Asta în condiţiile în care, după luni de umblat pe drumuri şi pe la zece birouri, cozi şi taxe, am reuşit să închei contractul cu Casa de Sănătate Bucureşti şi să mă înscriu la Casa OPSNAJ. Şi nu am încheiat încă totul. Casa Bucureşti îmi este datoare cu nişte bani, pentru că am plătit în plus timp de trei ani, dar o să mai dureze puţin, pentru că e de dat şi nu de luat. Şi probleme nu am doar eu ca pacient. 

Un prieten, manager de farmacii, îmi povestea în weekend că reţeta electronică e un coşmar tipic românesc. Ministerul Sănătăţii a încercat să vină cu un sistem integrat, care evident că nu funcţionează, aşa că e foarte complicat ca farmaciştii să elibereze reţete. 

Îmi mai spune că vin pacienţi cu boli grave, care au nevoie de tratament, de exemplu cei care au hepatită am uitat ce tip), al căror tratament costă pe lună aproximativ 100 milioane de lei. Ce să facă el? Îi dai tratamentul cu riscul să rămâi fără banii de la Casa de Sănătate, îl laşi să moară? Evident că înjuri sistemul şi te rogi în gând să fii sănătos sau cel puţin să trăieşti cu impresia că eşti sănătos şi să mori cu nervii intacţi.

Uneori nici mie nu îmi e uşor să tot plătesc zeci de analize, dar fac tot posibilul. Dar cei care chiar nu au ce fac? Aşa că noua propunere de tăiere a finanţării spitalelor private mă sperie îngrozitor de tare. Încă am coşmaruri cu holurile de la policlinica de pe Batiştei sau spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, când am dormit cu alte două paciente în pat. Sau când plângeam de durere, iar asistenta mi-a spus să mă duc să dorm că nu are ce să îmi facă.

Aşa că urarea: "Să fii sănătos-sănătoasă!" trebuie repetată ca o mantra, de mai multe ori pe zi, mai ales în România.

Supradoza de luni

Am uneori senzaţia că iau supradoză de informaţii. Nu de multe ori se întâmplă să trec doar peste titluri şi dacă nu îmi atrage nimic atenţia la ele mă duc să caut altceva. Evident că îmi permit să fac asta, pentru că de cele mai multe ori am de unde alege.

Dar se întâmplă şi să nu am de unde şi caut disperată articole care să mă facă să vibrez, să vreau să spun: "aşa îmi doresc să scriu şi eu". E greu să scrii la superlativ despre viaţă, mai ales cu infuzia şi intoxicarea asta de "senzaţional, nu o să îţi vină să crezi" şi aşa mai departe.

Cum să scrii despre simplitate, astfel ca la final cititorul să îşi spună în sinea lui: "Viaţa mea e puţin altfel, în comparaţie cu ce era înainte să citesc asta"?!?!

 E foarte greu să scrii despre ce e în mintea ta, pentru că, în ciuda evoluţiei comunicării, sensibilităţile au rămas aceleaşi. Poate chiar aş putea spune că s-au aprofundat, pentru că am "încasat-o" de prea multe ori aşa că suntem rezervaţi şi am ridicat ziduri mai înalte decât zgârie norii.

E greu să spui, să scrii, despre lucrurile simple, pentru că asta înseamnă expunere, care e "interzisă" în era social media.