Cu ochii inchisi si cu gandul departe repeta ca pentru sine un refren pe care il invatase in copilarie. Facea parte din cantecelul cu care mamica il adormea, in serile cu luna plina, in care frica de varcolaci era mai mare decat trupul lui firav. Repeta pentru sine acel refren desi era in plina zi, iar de frica de luna a scapat de multa vreme. Ar fi vrut ca acel cantec sa alunge de trei ori visele urate, iar ele sa fie inlocuite, tot de trei ori, de cele frumoase. Statea cu mainile pe langa corp si se uita fix intr-o directie doar de el stiuta. Ar fi spus ceva, dar cuvintele i se opreau in gat. Visa la fluturi mari si colorati, animati de dansul imperecherii si de mirosul dulce amarui al plantelor exotice. Isi dorea sa poata sa alunge cu o clipire privirea insistenta care il atintea de multe zile. Desi i-a zambit multa lume de atunci, asprimea si reprosul acelor ochi verzi nu ii iesea din minte. Totul era pierdut si in acelasi timp totul era castigat. Intre un asfintit si un apus a reusit sa invete, pentru toata viata de altfel, ca pasarile zboara nu doar pentru hrana, ci si de placere, iar cu o simpla clipire el nu putea sa faca nimic ca sa dispara. Dar stia ca acel refren era singurul tratament care il putea face sa se vindece. Sa isi trateze ignoranta si naivitatea de fi crezut ca luna poate ascunde un secret, soarele il poate face sa straluceasca, iar ploaia poate sa ii spele pacatul. A mai cantat pentru sine refrenul si a plecat spre nicaieri. De fapt s-a intors acolo unde ii era locul. Acolo, adica aici.
