Nu prea exista fisuri daca ramanem doar la ce scriem. Este posibil ca problemele sa apara cand e vorba sa trecem la fapte. Sa spunem ca nu am nimic cu individualismul pentru ca am invatat pe propria piele ca grija de sine trebuie sa fie printre prioritati, pentru ca nimeni nu iti dedica o statuie. Si totusi cu acest focus pe sine ii ranim pe cei din jurul nostru. Exista posibilitatea ca si noi sa fi fost in postura celui care a avut de suferit.
Generatiile bunicilor si parintilor nostri nu au avut aceasta problema. Noi am castigat un nivel ridicat de educatie, acces aproape nelimitat la informatii, dar am pierdut vederea de ansamblu, dorinta de a imparti fara a cauta un avantaj in asta, rabdare, ambitie de a repara ce e stricat - nu de a arunca la gunoi.
Oare a meritat ca am castigat mai multa scoala, dar am pierdut compasiunea? Am o vaga senzatie ca bunicii nostri au fost mai fericiti si fara Eu magnificul/a.
3 comentarii:
Fericirea e sacrificiul cunoasterii.
Ai putea spune ca bunicii nostri au fost mai fericiti, dar depinde cum definesti aceasta fericire.
Pe langa asta, ei nu erau loviti de individualism, ci de presiunea comunitatii, care cumva a declansat acest individualism. Nu apar individualismul, dar nu cred ca solutia ar fi sa ma intorc cu 70 de ani in istorie. Nu asta m-ar face mai fericit, ci cred in continuarea si schimbarea societatii moderne. O posibilitate este intarirea si raspandirea valorilor comunitare, pe langa acest individualism acerb.
Balaurul
@Balaurul Buna observatia ta...eu ma refeream mai degraba la felul lor de a fi, pe care multi dintre noi l-am pierdut
Trimiteți un comentariu