”A fost ca și cum mi-aș fi ascultat propria furie, numai că o furie cu forță reală, uriașă, masculină, dumnezeiască, magistrală, tunete paterne în ceruri, genul acela de furie bubuitoare care face ca lacheii să țopăie, un muget baritonal ce a zguduit cerul. Aproape că simțeam cerul cutremurându-se”.
”În jurnalele lui, Kierkegaard scrie că groaza este o atracție - și are dreptate. Groaza este o ispită, iar eu îi puteam simți smucitura, însă de ce? ...Percepția nu e niciodată pasivă. Nu nu suntem doar receptori ai lumii, noi o și producem, în mod activ. Există o caracteristică halucinatorie a tuturor felurilor de percepție, iar iluziile sunt ușor de creat”.
”Imaginarul este un teritoriu enorm, se transformă, hotarele îi sunt vagi și nu e prea sigur de unde începe și unde se termină. Și noi ne schițăm fanteziile printr-un acord colectiv”.
„Descoperisem că a nu spune e la fel de interesant ca a spune. Faptul că în anumite situații vorbirea, acea scurtă călătorie verbală, dintre interior către exterior, poate fi atât de infernală e un lucru fascinant”.
”Unii dintre noi sunt sortiți să trăiască într-o cutie de unde se poate ieși doar temporar. Noi, cei din rândul spiritelor damnate, cei cu sentimente zădărnicite, cei cu inimile blocate și cu gânduri înăbușite, noi, cei care tânjim să explodăm, să țâșnim într-un torent de furie, bucurie sau chiar nebunie, dar care n-avem unde ne duce nicăieri pe lume, fiindcă nimeni nu ne va primi așa cum suntem, și nu putem decât să adoptăm plăcerile secrete ale subliminărilor noastre, arcul pe hârtie sau pânză, cantata interioară, broderia sihastră, dantela întunecată și visătoare din iad, din rau sau purgatoriu sau din nici unul din aceste trei, căci totuși din noi trebuie să se iște vreun zgomot sau vreo furie, niște talgere răsunând din pustiu. Cine ne-ar interzice simpla pantomimă a freneziei?”
”Timpul ne năucește nu-i așa? Fizicienii știu cum să se joace cu el, dar noi, ceilalți, trebuie să ne descurcăm cu un prezent ce gonește, devenind un trecut incert, și, oricât de alandala ar fi acel trecut în mințile noastre, ne îndreptăm întotdeuna, inexorabil, către un final. Totuși în mințile noastre, cât suntem încă vii și creierele noastre mai pot face conexiuni, putem sări de la copilărie la floarea vârstei și iarăși înapoi și putem jefui orice timp vrem - o delicatesă ici, o acritură colo. Nimic nu mai revine așa cum a fost, ci doar ca o reîncarnare ulterioară. Ceea ce a fost cândva viitor este acum trecut, dar trecutul revine ca o amintire prezentă, este aici și acum, în timpul scrierii”.
