Oamenii tăcuţi, aşa le spun eu celor pe care îi văd destul de des, în drumul meu spre muncă. În funcţie de locul în care ne întâlnim îmi dau seama dacă am întârziat şi e cazul să măresc pasul.
Uneori le zâmbesc, alteori le critic vestimentaţia, dar adesea mă întreb care le-o fi povestea de viaţă. Oare o duc bine, rău, sunt îndrăgostiţi, îşi iubesc copiii?
Sunt acei oameni tăcuţi speciali, cum de exemplu este puştiul de liceu care mă face să regret că m-am născut prea devreme, că altfel cine ştie, poate eram colegi de clasă. Sau bătrânul din blocul vecin, care îşi trăieşte o parte din viaţă de la geamul de la bucătărie, urmărind graba oamenilor adulţi, în drumul lor spre muncă.
Există oamenii tăcuţi, care involuntar fac parte din viaţa noastră. Uneori ei sunt mai prezenţi în ea, decât cei care au promis să facă asta, dar nu au timp.
