Cele mai frumoase povesti raman nescrise, desi traim in epoca in care se scrie din ce in ce mai mult. Spunem multe si totusi ne raman gandurile pentru noi.
Si uneori cand indraznesti sa spui ce te framanta iti dai seama ca de fapt interlocutorul se ascunde atat de bine, deturneaza frazele, intrebarile ca nu cumva sa ii patrunzi in suflet sau in minte.
Ne-am obisnuit sa ne ascundem atat de bine, inclusiv fata de noi. Parca si uitam ce vrem de fapt de la noi, ce urmarim, ce am vrea sa obtinem. Si trecem asa usor prin viata, pe langa ce ne dorim cu adevarat, pe langa oameni care ar putea sa ne schimbe, pe langa multe.
Doar visele ne mai aduc aminte de ce vrem de fapt, dar din pacate dimineata uitam despre ce a fost vorba.
Imi e rusine si sunt trista ca nu am timp sa scriu aici, ca nu am timp "sa cresc", sa fiu creativa si totusi prefer sa pastrez totul in minte ca sa nu fiu superficiala.
Astept sa am timpul necesar ca sa scriu acele povesti minunate pe care stiu ca le stiu, chiar daca nu imi apar clar in fata ochilor, sa mi se dezvaluie ca sa pot sa le impartasesc si altora cate ceva din ele.
Sa curga frumos, ca sa deschida suflete si minti. Pentru ca stiu sigur ca avem nevoie de tratament pentru egoism, ca prea mi se arata in cele mai variate forme in ultimul timp si nu mai vreau sa il vad.
