Te urasti pentru momentele cand te dedublezi: acuzi si cauti scuze in acelasi timp. Iar asta nu e neaparat o nebunie, ci slabiciune, pe care ti-o poti ierta sau detesta.
Si nu te mai uiti inspre tine si nici nu faci introspectie pe tema, pentru ca ai senzatia ca nu ai avansat si ca nici nu ai idee cum sa faci asta.
Te detasezi, pana cand cedezi si iti iei inima in dinti si, intr-un moment de slabiciune, indraznesti sa confrunti monstrul.
Si fix atunci, desi nu te-ai fi gandit vreodata, monstrul e bland si chiar te face sa crezi ca e de fapt inca eroul pe care il admirai, inainte sa iti dai seama ca e monstru.
Te "topesti". Exaltezi! Si te porti ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si dansezi ca un saltimbanc in fata monstrului ca sa nu cumva sa se plictiseasca.
Si dupa catva timp iti dai seama ca te transformi intr-un om mic, asemeni celui caruia incerci sa ii atragi atentia.
Te cutremuri! Si pleci brusc, fara sa mai spui nimic. Nu te mai temi de monstru! E prea mic pentru tine. Oare cand te-ai vindecat? Oare monstrul stie ca e monstru sau se crede in continuare erou?
Poate candva o sa ii spui, ca sa mai aiba zile la dispozitie sa isi ispaseasca pacatele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu