Uneori schimbările nu fac bine. Pentru că creierul nostru şi genele nu s-au schimbat, ci au rămas în mare, la fel ca acum câteva secole. Aşa că oricât am încerca să modificăm, nu facem decât să stricăm, chiar dacă nu recunoaştem asta.
Citeam zilele trecute o anchetă, în La Repubblica, despre tinerii şomeri, care spun că nu mai au identitate.
"Suntem fii nimănui. Aşteptăm un miracol". O criză de identitate. Pe vremea mamei lucrurile nu păreau atât de complicate: femeile aveau grijă de casă şi copii, iar bărbaţi munceau să întreţină familia. Divorţurile erau mai puţine.
Un alt studiu, publicat în The Telegraph, arată că valorile moderne aplicate în viaţa de cuplu duc, în mare parte la divorţ, pentru că bărbaţii se simt "intimidaţi" de independenţa femeilor.
E foarte greu să găseşti un echilibru cu tine, cu celălalt, cu lumea, cu societatea care mereu se schimbă, pe când valorile întipărite în gene şi ADN nu pot fi "şterse cu buretele".
E o luptă împotriva firii, sau cum spunea apostolul Pavel ""Când vreau să fac binele, răul este lipit de mine."
Ştiam eu că e greu să fii om.
vineri, 28 septembrie 2012
miercuri, 26 septembrie 2012
Ce faci?
Nu vrei, dar totuşi de întâmplă să ajungi să nu îti mai doreşti să vezi oameni. Începi să te imaginezi într-o lume invariabilă, populată de minus şi plus infinit, pentru că e clar că nu am rezolvat încă dilema timpului, ori nu ne ajunge, ori ne batem joc de el, ori vrem să treacă doar când dormim şi să stea în loc când iubim.
Eu una am o mare problemă cu timpul, iar întrebarea: ce mai faci? mi se pare cea mai dificilă dintre toate. Cum aş putea să răspund la asta? De obicei fug de responsabilitate şi răspund: Nimic în mod special, doar rutină.
Pentru că mi se pare că mi-aş viola propria intimitate dacă aş spune că în mintea mea se perindă zeci de gânduri, idei ratate, cărţi nescrise, romane, vieţi, crime, iubiri, văpăi care mă consumă sau imi provoaca scârbă. Ar fi absurd să spun că îmi pare rău că nu am reuşit să fiu genială în rutină sau că îmi imaginez că Superman, Batman chiar există, iar dimineaţa ne întâlnim la intersecţia Arcul de Triumf.
Mă tem să spun că vreau să plâng în dimineţile când trec pe lângă bătrânelele de la metrou, care au venit să vândă flori. E dureros să asociez frumuseţea florilor cu urâţenia sărăciei şi demnitatea cu care ele încearcă să îşi câştige restul de existenţă rămas. Oare cum suportă, în înţelepciunea lor, neputinţa de schimba ceea ce li se întâmplă? Îmi e friccă să mă opresc şi să le întreb toate astea că poate voi primi acel răspuns care nu îmi va mai da pace să dorm liniştită, pentru că uneori ignoranţa e cheia supravieţuirii.
Sunt incapabilă să spun că de fapt aş vrea să ţip, să îl fac nenorocit pe x, să îi dau cu poşeta în cap nesimţitei care de dimineaţă a intrat în coliziune cu mine, dar nu şi-a cerut scuze că deh era blondă şi înaltă, iar de la statura ei nu se văd neînsemnatele ca mine.
Poate, cum spunea un prieten săptămâna asta, am profil de criminal în serie:D!.
Ce fac?....Nimic în mod special. Muncă, somn şi dentist.
Eu una am o mare problemă cu timpul, iar întrebarea: ce mai faci? mi se pare cea mai dificilă dintre toate. Cum aş putea să răspund la asta? De obicei fug de responsabilitate şi răspund: Nimic în mod special, doar rutină.
Pentru că mi se pare că mi-aş viola propria intimitate dacă aş spune că în mintea mea se perindă zeci de gânduri, idei ratate, cărţi nescrise, romane, vieţi, crime, iubiri, văpăi care mă consumă sau imi provoaca scârbă. Ar fi absurd să spun că îmi pare rău că nu am reuşit să fiu genială în rutină sau că îmi imaginez că Superman, Batman chiar există, iar dimineaţa ne întâlnim la intersecţia Arcul de Triumf.
Mă tem să spun că vreau să plâng în dimineţile când trec pe lângă bătrânelele de la metrou, care au venit să vândă flori. E dureros să asociez frumuseţea florilor cu urâţenia sărăciei şi demnitatea cu care ele încearcă să îşi câştige restul de existenţă rămas. Oare cum suportă, în înţelepciunea lor, neputinţa de schimba ceea ce li se întâmplă? Îmi e friccă să mă opresc şi să le întreb toate astea că poate voi primi acel răspuns care nu îmi va mai da pace să dorm liniştită, pentru că uneori ignoranţa e cheia supravieţuirii.
Sunt incapabilă să spun că de fapt aş vrea să ţip, să îl fac nenorocit pe x, să îi dau cu poşeta în cap nesimţitei care de dimineaţă a intrat în coliziune cu mine, dar nu şi-a cerut scuze că deh era blondă şi înaltă, iar de la statura ei nu se văd neînsemnatele ca mine.
Poate, cum spunea un prieten săptămâna asta, am profil de criminal în serie:D!.
Ce fac?....Nimic în mod special. Muncă, somn şi dentist.
vineri, 21 septembrie 2012
O să fie bine! In memoriam
Septembrie nu e o lună de care vreau să îmi aduc aminte, mai ales în ultimii doi ani. Pentru că de atunci cea care îmi spunea mereu "o să fie bine" a încetat să existe.
De atunci nu mai sunt zece feluri de prăjituri, foc în sobă, certuri pe probleme politice, scrâjele sau lumea explicată în cuvinte simple, dar clare.
Îmi este extrem de dor să mai aud o dată: O să fie bine! şi chiar să fie.
De atunci nu mai sunt zece feluri de prăjituri, foc în sobă, certuri pe probleme politice, scrâjele sau lumea explicată în cuvinte simple, dar clare.
Îmi este extrem de dor să mai aud o dată: O să fie bine! şi chiar să fie.
marți, 18 septembrie 2012
Amara de luni
Cine ar fi crezut că e atât de greu să comunici? Mai ales că la început a fost Cuvântul. Îmi e greu să cred că nu am reuşit să îl stăpânim cu adevărat după mii de ani şi stăm cel mai prost tot la capitolul comunicare. Ori vorbim prea mult, ori deloc, ori urât, ori cu venin, dar foarte rar comunicarea îşi atinge adevăratul scop şi potenţial.
Nu putea să existe o altă soluţie?
Nu putea să existe o altă soluţie?
luni, 10 septembrie 2012
Another story - XX
Confuziile legate de reciprocitate, în materie de sex, i se păreau cele mai derutante. În ciuda faptului că se afla printre cele mai vechi practici din lume, regulile au fost complicate şi, culmea, inversate. Ei nu îşi mai doresc, iar ele da.
Ca să nu se mai gândească şi la restul variantelor, care îşi fac loc cu greu chiar şi în cele mai perverse minţi. Descoperise că era perfect doar sexul din cărţi, deşi metaforele au şi ele scăpări. Pentru că evident hiperbolele nu au ce căuta, nici la ei, nici la ele.
Se întreba ce era normalitatea în sex? Care era numărul magic sau unde se oprea limita fanteziilor sexuale? Sau poate doar metafizica rezolva problemele si duce spre un rezultat neasteptat, dar placut?
Perfectiunea este greu de atins, asa ca nimeni nu mai detine secretul unei relatii perfecte. E ca si cum fiecare bucatar devine unic datorita ingredientelor, conventionale sau mai putin indraznete, le pune în felul pe care il gateste.
Daca unii stiu cand sa renunte, altii o pot duce asa toata viata. Sau totul se poate destrama in cinci minute, in timp ce partenerii din alte cupluri traiesc pentru a se certa.
Nu aflase formula, nici macar pe pielea ei, din contra, se lupta cu frica. Teama de normalitate, rutina, imbratisare, cuvinte de dor.
Ca să nu se mai gândească şi la restul variantelor, care îşi fac loc cu greu chiar şi în cele mai perverse minţi. Descoperise că era perfect doar sexul din cărţi, deşi metaforele au şi ele scăpări. Pentru că evident hiperbolele nu au ce căuta, nici la ei, nici la ele.
Se întreba ce era normalitatea în sex? Care era numărul magic sau unde se oprea limita fanteziilor sexuale? Sau poate doar metafizica rezolva problemele si duce spre un rezultat neasteptat, dar placut?
Perfectiunea este greu de atins, asa ca nimeni nu mai detine secretul unei relatii perfecte. E ca si cum fiecare bucatar devine unic datorita ingredientelor, conventionale sau mai putin indraznete, le pune în felul pe care il gateste.
Daca unii stiu cand sa renunte, altii o pot duce asa toata viata. Sau totul se poate destrama in cinci minute, in timp ce partenerii din alte cupluri traiesc pentru a se certa.
Nu aflase formula, nici macar pe pielea ei, din contra, se lupta cu frica. Teama de normalitate, rutina, imbratisare, cuvinte de dor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)