A venit lupul

E greu sa te lasi invatat, dar se pare ca pentru unii nu e greu sa se lase prostiti. E halucinant cum ies lupii din pieile de miei, in ultimul timp, dar prea a strigat Petrica a paguba, iar acum cand e prapad nu mai crede nimeni - nimic. Multe lucruri nu mai sunt de poveste, poate doar fragmente dintr-o istorie dureroasa, din care aparent iar nu am invatat nimic. Nu cred in razbunare, niciodata nu iese nimic bun, asa cum nu cred ca o sa am vreo revelatie cu privire la fascinatia unora pentru putere. E o nebunie sa crezi ca valorezi cu adevarat ceva, daca nu ai valori, caracter si viziune. Celor care uita tin sa le reamintesc: nu iau nimic cu ei in mormant.

Sunday

Lumea e uneori prea mică, iar alteori prea mare. În unele privinţe suntem ignoranţi, în altele ştim prea multe. Citeam ieri că nu iubim la fel. Aşa cum nici nu trăim la fel. Ştiu o vorbă din bătrâni: "Câte bordeie, atâtea obiceie". Sunt oarecum dezamăgită de ce se întâmplă, pentru că sunt tentată să fac comparaţii. Nu compar mere cu pere, drept urmare aş desena şi aş rescrie caracterul unor oameni.

Suntem singuri

Mi-au luat peste două decenii şi ceva să realizez că e bine să nu te bazezi pe oameni, chiar dacă sunt în stare să îţi jure că au pentru tine o dragoste care nu le-ar trece nici dacă ar putrezi în spatele unui monument funerar, din granit. Nu ştiu dacă e prea devreme sau prea târziu că am tras această concluzie, dar nu prea mai am timp de nuanţe. Mi se pare important că mi-am dat seama. Fatalista, sau ca să sune mai bine realista de mine, decretează că suntem o specie singuratică, sau cel puţin generaţia din care fac eu parte. Muzica să fie cât mai tare, ca să nu ne auzim între noi, sau gândurile noastre, căutăm mereu să nu ne ataşăm, migrând de la o persoană la alta, doar ca să nu apucăm să ne cunoaştem mai bine. Bine măcar că au mai rămas aparenţele. Ele ne mai salvează de la o moarte sigură şi rapidă, deoare se transformă în una lentă şi dureroasă.

Mistere

Multe lucruri nu reusesc sa le pricep si gata. Oricat m-as stradui, orice as face, orice as citi, unele mistere nu mi se elucideaza. As vrea sa pot sa spun ca nu ma intereseaza dezlegarea lor, dar nu e asa. Imi consuma timpul, energia si imi deformeaza vizunea asupra lumii si a oamenilor din ea. In ciuda cinismului care l-am dobandit pe parcursul anilor in care ma formez ca jurnalist (si incep sa se adune - spre mirarea si spaima mea) inca sunt naiva si cred in binele suprem. Nu stiu de unde mi se trage. As vrea sa am curajul sa le spun, unor persoane, tot ce am pe suflet, dar stiu ca nu m-ar asculta. Si nu imi place sa vorbesc in van. Iar din cauza asta sufletul coboara in stomac, iar acolo se face o gaura. Gaura indiferentei lor.

Ţara mea inventată

Printre alegeri, somn, confuzie legată de spaţiu şi timp, caniculă, dentist, o citesc din nou pe Isabel Allende "Ţara mea inventată".

Are umor, luciditate, obiectivitate, subiectivitate, un cockteil foarte reuşit. Cred că e greu să îţi prezinţi ţara, cu bune şi cu rele, fără să fii tentat să faci exagerări.

Cum ar fi prezentată oare România, mai ales după ce rezultatele alegerilor locale, de la noi, plasează Partidului Poporului, "a lu domnu Dan", pe locul trei, pe ţară.

Isabel spune că chilienii au pretenţia să nu fie criticaţi de străini, pentru că dreptul asta le aparţine doar lor. Mi-aş dori să pot spune asta şi despre noi, să fim atât de individualişti încât să vrem să ne criticăm doar la noi acasă, iar în afară să ne lăudăm. E fix invers.

Şi totuşi, suntem atât de mulţi naivi în ţara asta încât să credem promisiunile halucinante pe care le-a făcut "domnu Dan"???

Eu una nu ştiu, momentan, cum ar arăta ţara mea inventată.