Ce faci?

Nu vrei, dar totuşi de întâmplă să ajungi să nu îti mai doreşti să vezi oameni. Începi să te imaginezi într-o lume invariabilă, populată de minus şi plus infinit, pentru că e clar că nu am rezolvat încă dilema timpului, ori nu ne ajunge, ori ne batem joc de el, ori vrem să treacă doar când dormim şi să stea în loc când iubim.

Eu una am o mare problemă cu timpul, iar întrebarea: ce mai faci? mi se pare cea mai dificilă dintre toate. Cum aş putea să răspund la asta? De obicei fug de responsabilitate şi răspund: Nimic în mod special, doar rutină.

Pentru că mi se pare că mi-aş viola propria intimitate dacă aş spune că în mintea mea se perindă zeci de gânduri, idei ratate, cărţi nescrise, romane, vieţi, crime, iubiri, văpăi care mă consumă sau imi provoaca scârbă. Ar fi absurd să spun că îmi pare rău că nu am reuşit să fiu genială în rutină sau că îmi imaginez că Superman, Batman chiar există, iar dimineaţa ne întâlnim la intersecţia Arcul de Triumf.

Mă tem să spun că vreau să plâng în dimineţile când trec pe lângă bătrânelele de la metrou, care au venit să vândă flori. E dureros să asociez frumuseţea florilor cu urâţenia sărăciei şi demnitatea cu care ele încearcă să îşi câştige restul de existenţă rămas. Oare cum suportă, în înţelepciunea lor, neputinţa de schimba ceea ce li se întâmplă? Îmi e friccă să mă opresc şi să le întreb toate astea că poate voi primi acel răspuns care nu îmi va mai da pace să dorm liniştită, pentru că uneori ignoranţa e cheia supravieţuirii.

Sunt incapabilă să spun că de fapt aş vrea să ţip, să îl fac nenorocit pe x, să îi dau cu poşeta în cap nesimţitei care de dimineaţă a intrat în coliziune cu mine, dar nu şi-a cerut scuze că deh era blondă şi înaltă, iar de la statura ei nu se văd neînsemnatele ca mine.

Poate, cum spunea un prieten săptămâna asta, am profil de criminal în serie:D!.

Ce fac?....Nimic în mod special. Muncă, somn şi dentist.