2013 intr-un cuvant si o poza

Uneori ma mir pana si de umbra mea. 

Cam asa se intampla si in acest moment cand imi e greu sa accept ca se termina anul si am ajuns din nou sa accept provocarea lui Ionut: 2013 intr-un cuvant si o poza.

Ma gandesc de cateva zile la unghiul cu care sa abordez acest post si inclinatia naturala e spre cuvinte prapastioase si negativiste.

Dupa care ma cert singura si port un dialog sincer cu sinele in care ajungem la concluzia ca ne-am saturat de drama si vrem sa facem ordine in haos pentru ca, in linii mari, 2013 a fost un an bun.

Am gresit, am reparat, am plans, am suferit dupa oameni si experiente, am invatat lucruri pe calea grea si pe calea usoara, am tacut si am facut compromisuri, am evoluat, am adunat experienta si intelepciune.

Am impresia ca multi dintre voi ati trecut prin expriente similare - asa ca stiti despre ce este vorba.

Si totusi daca ar fi sa descriu anul 2013 intr-un cuvant acela ar fi inadecvare...pentru ca fie ca a fost vorba de intentii bune, fie ca nu, multe nu s-au potrivit si rezultatul a fost fix invers decat scopul initial.

Imaginea e cea de jos: Inchizi ochii ca sa visezi, sa nu vezi relele, sa stai de vorba cu tine, sa...(aici va las pe voi sa completati).

"Cine nu vrea, spune nu pot"

Daca acorzi cateva minute pe zi ca sa citesti stirile iti dai seama ca nu sunt cele mai bune zile ale societatii in care iti desfasori viata si activitatea profesionala.

Parca iti vine sa o iei la fuga mancand pamantul, incotro apuci, asa in deriva, pentru ca ai senzatia ca nu mai poti.

Usor de inteles de altfel. In astfel de zile imi vine in minte o povestire pe care am auzit-o si mi-a placut.

"Se spune ca era o data un ingrijitor de maimute si din cauza unor probleme financiare a fost nevoit sa faca schimbari. Asa ca s-a dus in fata maimutelor sa le spuna despre ce e vorba.

- Din cauza unor probleme dragele mele maimute veti primi mai putina mancare. 4 banane dimineata si 3 seara.

Maimutele s-au revoltat si s-au aratat nemultumite. Ca sa le calmeze crescatorul le-a spus:

- Bine. Atunci hai sa facem altfel. 3 banane dimineata si 4 seara. 

Maimutele au fost fericite!"

Concluzia era ca totul depinde de modul in care privesti problema.

Asa ca in multitudinea de informatii cu scenarii pesimiste exista si lucruri bune.

Si dupa cum a spus doctorul Raed Arafat la serile de leadership cu Fundatia LEADERS:"Cine nu vrea, spune nu pot".

Raed Arafat a fost vorbitor la prima dintre intalnirile trimestriale, organizate de LEADERS Education, in cele mai mari centre universitare ale Bucurestiului.

El a povestit istoria SMURD-ului si obstacolele pe care a trebuit sa le depaseasca pentru a putea transforma un experiment din Targu Mures intr-un succes national - Serviciul Mobil de Urgenta si Reanimare. 

A subliniat faptul ca intrigile politice, prejudecatile si inchistarea in vechile oranduieli au facut ca drumul Serviciului Mobil de Urgenta si Reanimare sa fie anevoios.

La finalul discutiei Dr Arafat a dorit să sublinieze ca schimbarea este reprezentata chiar de catre studentii participanti - „be the change”.

Cred ca nu doar studentii trebuie sa fie schimbarea. 

Eu una o sa incerc sa nu uit ca atunci cand spun nu, de fapt spun nu vreau.

 

Un altfel de 1 Decembrie

Stiu persoane care au plecat din Romania pentru ca au vrut altceva. E vorba de o alegere personala.

Stiu amici care imi spun ca isi doresc sa faca lucruri mari aici in tara, dar nu reusesc, asa ca unii au ajuns sa se autodenumeasca romantici.

Am alti prieteni care in ciuda problemelor nu abandoneaza. Am alti prieteni care lucreaza de dimineata pana noaptea pentru ca isi doresc ca peste cativa ani sa plece pe o insula, unde sa traiasca linistiti.

Stiu persoane inteligente care au avut momente grele, dar nu au renuntat si au reusit cumva sa iasa la liman si sa ii faca si pe cei din jur sa vada ce au de oferit.

Mai sunt si oameni care profita, pentru ca uneori tara asta iti ofera multe "oportunitati" in acest sens, dar pe astia incerc sa ii ignor, sa imi spun ca nu i-am cunoscut niciodata.

Stiu persoane care in ciuda birocratiei de care au parte cand isi doresc sa faca treaba continua sa fie corecti, pentru ca asa stiu ei sa contribuie la viata lor si, implicit, a societatii.

Il stiu pe tata, care desi a calatorit foarte mult, a ales sa traiasca aici. Inca ii place mult si nu cred ca ar fi plecat vreodata de acasa.

Mai stiu o persoana foarte apropiata mie care a avut un job bun in afara si totusi s-a intors. Nu i-a placut.

Nici eu nu mi-am dorit cu adevarat sa plec de aici. Pentru ca inca stiu ca se poate. Nimic extraordinar nu se face fara efort si nicaieri nu exista locul perfect.

De aceea cred ca putem sa ne adaptam, sa ne plangem mai putin, uneori sa renuntam la comoditate ca sa vedem ce avem si ce putem sa facem cu ce detinem.

Si nu e vorba de un optimism exagerat care m-a cuprins brusc (departe de mine sa cad in capcana asta), ci de realism si spirit de observatie.

Cu bune si rele traim in Romania si ar trebui sa renuntam la ideea negativa "ca asta ne ocupa tot timpul" cu "asta ne-am dorit si nu regretam".

O mica revenire

Cele mai frumoase povesti raman nescrise, desi traim in epoca in care se scrie din ce in ce mai mult. Spunem multe si totusi ne raman gandurile pentru noi.

Si uneori cand indraznesti sa spui ce te framanta iti dai seama ca de fapt interlocutorul se ascunde atat de bine, deturneaza frazele, intrebarile ca nu cumva sa ii patrunzi in suflet sau in minte.

Ne-am obisnuit sa ne ascundem atat de bine, inclusiv fata de noi. Parca si uitam ce vrem de fapt de la noi, ce urmarim, ce am vrea sa obtinem. Si trecem asa usor prin viata, pe langa ce ne dorim cu adevarat, pe langa oameni care ar putea sa ne schimbe, pe langa multe.

Doar visele ne mai aduc aminte de ce vrem de fapt, dar din pacate dimineata uitam despre ce a fost vorba.

Imi e rusine si sunt trista ca nu am timp sa scriu aici, ca nu am timp "sa cresc", sa fiu creativa si totusi prefer sa pastrez totul in minte ca sa nu fiu superficiala.

Astept sa am timpul necesar ca sa scriu acele povesti minunate pe care stiu ca le stiu, chiar daca nu imi apar clar in fata ochilor, sa mi se dezvaluie ca sa pot sa le impartasesc si altora cate ceva din ele.

Sa curga frumos, ca sa deschida suflete si minti. Pentru ca stiu sigur ca avem nevoie de tratament pentru egoism, ca prea mi se arata in cele mai variate forme in ultimul timp si nu mai vreau sa il vad.

Cum te vindeci de monstrul care te bantuie

Te-ai obisnuit cu lehamitatea pe care o simti cand te gandesti ca nu ai reusit sa treci peste.

Te urasti pentru momentele cand te dedublezi: acuzi si cauti scuze in acelasi timp. Iar asta nu e neaparat o nebunie, ci slabiciune, pe care ti-o poti ierta sau detesta.

Si nu te mai uiti inspre tine si nici nu faci introspectie pe tema, pentru ca ai senzatia ca nu ai avansat si ca nici nu ai idee cum sa faci asta.

Te detasezi, pana cand cedezi si iti iei inima in dinti si, intr-un moment de slabiciune, indraznesti sa confrunti monstrul. 

Si fix atunci, desi nu te-ai fi gandit vreodata, monstrul e bland si chiar te face sa crezi ca e de fapt inca eroul pe care il admirai, inainte sa iti dai seama ca e monstru. 

Te "topesti". Exaltezi! Si te porti ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si dansezi ca un saltimbanc in fata monstrului ca sa nu cumva sa se plictiseasca. 

Si dupa catva timp iti dai seama ca te transformi intr-un om mic, asemeni celui caruia incerci sa ii atragi atentia.

Te cutremuri! Si pleci brusc, fara sa mai spui nimic. Nu te mai temi de monstru! E prea mic pentru tine. Oare cand te-ai vindecat? Oare monstrul stie ca e monstru sau se crede in continuare erou? 

Poate candva o sa ii spui, ca sa mai aiba zile la dispozitie sa isi ispaseasca pacatele.