Ciudăţenii

M-aş explica şi nu prea. Aş da de pământ, aş urla, aş plânge, aş râde, aş dansa şi m-aş amuza, asta în cazul în care nu aş fi ironică, dar multe nu mai pot să le fac. Nu am cui, nu are cine să mă asculte, nu vreau, nu pot, nu am chef, ar putea ieşi aiurea, s-ar putea supăra unii sau aş putea fi prea fericită, iar asta mi s-ar putea părea dubios. Multe chestii sunt inevitabile, dar unele momente, din timpul trecut recent, îmi dau de înţeles că totul e sucit, numai aşa ca să îţi consumi neuronii, să ai coşmaruri şi să ajungi să consulţi dicţionarul de interpretare a viselor, că până şi ţie, adeptă în secta lui Toma necredinciosu, ţi se pare dubios că visezi că eşti martor la o crimă, în care sunt implicaţi actori din viaţa reală. E ciudată şi absurdă piesa asta care mi se derulează de ceva timp în faţa ochilor şi mă jur că am impresia că vorbesc la pereţi. Aşa cum mi s-a părut dubios să păşesc pe o mochetă verde în autobuzul care m-a dus la Romană. Mă tem că nu mai am ochi pentru extraordinar, ci doar pentru anomalii, fapt care mă face să trag cortina. Vorba unei noi generaţii"multe lucruri încep să nu mai facă sens".