Am uneori un avant idealist, adesea inainte sa adorm, cand ma lupt cu insomniile. Il uit dimineata ca sunt prea suparata si concentrata sa nu ma impiedic pe strada, din cauza ca sunt foarte adormita. Ajung la birou si caut, citesc, mi se pare ca mi se lumineaza mintea, dupa care ma deprim si imi spun: degeaba, lucrurile raman la fel. Ma revolt cand mai aud cuvinte precum: vreau sa schimb lumea, pentru ca nu cred in discursurile motivationale. Pe de alta parte ii admir pe cei care fac lucrurile putin altfel, iar la final au un rezultat care ma face sa vreau sa pot sa plang de fericire. Imi place cand ma afund in lectura unor texte scrise de persoane care in cele mai naturale cuvinte expun cele mai dureroase adevaruri. (Exemplu: Fericirea are 5,5 grame) sau se folosesc de umor pentru a expune o istorie neinvatata de decenii sau poate secole. Uneori cad in pacatul asumarii, dar mi se pare ca nu am cum sa imi insel instinctul. In consecinta, unii se supara pe mine, eu pe ei, iar spre final ne impacam, ori nu. Inca ma bucur ca intalnesc oameni pe care ii admir, desi au avut parte de momente nasoale in viata, dar in acelasi timp ma intristez pentru cei care mi-au dovedit reversul. Pentru ca in multe privinte imi doream sa fiu asemeni lor, pentru ca erau buni, aspiram la asta, dar mi-au aratat ca au fisuri mari de caracter. Asa ca ma intreb: pot sa imi doresc sa mai fiu ca ei sau e mai bine sa fiu eu, bineinteles cu scopul nealterat spre perfectionare!? De asemenea, ma lupt pentru o minima comoditate, care imi permite pe de alta parte sa mai am grija de mine, de suflet vorbind. Pe de alta parte daca provocarile ar fi mai mari poate as dobandi mai multe in ceea ce priveste cariera. Dar citesc articole ca asta: The Economist: Journalists under fire si imi piere curajul. Asa ca imi tot vine in minte melodia de la The Doors: Light My Fire
"A fi in stare sa te daruiesti in intregime, fata nicio retinere, e cea mai mare bucurie pe care ti-o poate ingadui viata. Iubirea adevarata incepe de la acest punct de disolutie. Viata personala se intemeiaza pe dependenta, pe dependenta reciproca. Societatea e un agregat de persoane interdependente. Exista o viata si mai bogata dincolo de palisada societatii, dincolo de viata personala, dar nu o poti cunoaste si nu poti accede la ea pana n-ai strabatut mai intai inaltimile si depresiunile junglei personale", zice Henry Miller, in Sexus.
P.S. Si inca nu imi aduc aminte ce lucru aveam azi noapte in minte, inainte sa adorm, dar stiu sigur ca era ceva demn de scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu