Iernile copilariei mele

Afara ninge in disperare. Cel putin asa am auzit ca de aseara nu am indraznit nici sa scot nasul pe geam, dar din ce spune lumea e iarna adevarata. In locul unde am crescut eu este mereu iarna adevarata. In diminetile copilariei mele, cand ma duceam la scoala, imi inghetau genele, dar ajungeam cu bine. Iar in pauze ne dadeam cu sania, asta daca eram cuminte, iar daca nu, executam o pedeapsa. Atunci cand faceam multe nazbatii cu colegii mei eram pedepsiti de proful de mate sa stam pauza mare, la zidul din fata scolii, cand era un ger teribil. Nu eram suparati ca era frig, ne amuzam si faceam planuri de razbunare pentru copiii care indrazneau sa rada de noi. Dupa ce terminam de facut temele ma echipam si mergeam sa ma dau cu sania, schiurile sau sa joc polo cu baietii. Era o intreaga aventura, mereu aveam ceva de facut, era iarna, era zapada, adica rost de distractie si aventura. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu imi mai place iarna, frigul si zapada. Asa ca astept primavara si soarele.