S-a aplecat peste umbra, a strans-o in brate si a fugit de ea intr-o fractiune de secunda. Si-a lasat acolo mai mult decat atat, si-a lasat o parte din sine, o parte din univers. Si a fugit cat au tinut-o picioarele si respiratia. Himera devenise mult prea mare pentru umerii ei mici. Si de atunci o vad mereu fara umbra si tot timpul pe fuga. Azi am vrut sa ma apropii de ea si sa ii spun sa inceteze. Dar nici nu a vrut sa auda, i-a fost frica ca ii dau umbra mea. Nu as face asa ceva, dar nu ma crede. Poate maine si in fiecare zi in care ne vom mai intalni o sa pot sa o conving sa stea, sa priveasca, sa respire adanc si nu in ultimul rand sa isi iubeasca din nou umbra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu