Se impleticea in cuvinte si suflul ii era mai calm decat marea in zilele caniculare. Asfaltul se rasfrangea sub greutatea lacrimilor ce cadeau din inima lui. Isi auzise mereu sfaturile curgand dulce de pe buze, dar acum nu auzea decat ecoul creierului care batea ca toaca veche a catedralei pe care o vedea zilnic.
Mereu s-a simtit singur si a respins mila, compasiunea, chiar daca avea nevoie de ele. Si atunci a aparut ea… in fiecare dimineata se intersectau la acelasi colt de strada se uitau unul in ochii celuilalt si treceau mai departe. Zile nenumarate, in acelasi loc, visele se prindeau de mana si alergau o secunda, apoi se frangeau in goana nebuna a rotilor ce scartaiau.
Aseara i-a cazut o stea la picioare, a luat-o in palme si a rostit dorinta de a trai maine la acelasi colt doua minute intr-unul, cand ea avea sa ii zambeasca. Acum; si-a dat seama ca tradarea e cea mai dureroasa cand ti-o produci tu. Minutul s-a transformat intr-o vesnicie, negura totala, zambetul lui era singur si pustiu printre trecatori. Traznit brusc si-a dat seama ca a tinut in palme sufletul; si nu dorinta lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu