Uneori ma simt vinovata ca am timp sa iau pranzul, sa mananc linistita, fara sa fiu in fata laptopului facand o stire sau urmarind cine stie ce declaratie. Dar imi trece repede si ma bucur de mancare, dar mai ales de discutiile pe care le am cu fetele.
Nu e ca si cum am fi in agora, dar garantat asa ar trebui sa arate comunicarea. Bine, e posibil sa fie nevoie sa mai exersam la capitolul: nu iti intrerupe interlocutorul.
Astazi, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbim despre felul in care parintii nostri au ales de multe ori sa nu faca anumite lucruri, de frica de a nu ajunge "in gura lumii". Aparent generatia noastra nu mai are aceasta problema.
Mai ales ca locuim intr-un oras aparent mare, unde nu ne cunoastem vecinii, deci impactul barfei este limitat la acest nivel.
Eu insa cred ca nu este chiar asa. Si noua ne pasa de "gura lumii", desi a imbracat alte forme. O dovada clara a acestui lucru sta chiar in succesul retelelor de socializare. Aratam lumii cine suntem, ce facem, pentru ca inconstient cautam sa fim validati. Nevoia de acceptare intr-o comunitate (care acum este un mix de real cu virtual) este la fel de actuala cum a fost si la stramosii si parintii nostri.
Ne pasa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de ce spun altii despre noi. Si nu e neaparat un lucru rau, daca nu facem din asta centrul existentei noastre de a fi.
Pentru ca nu detinem noi toata intelepciunea si uneori trebuie sa fim adusi cu picioarele pe pamant. Si, in plus, cred ca la varsta asta incep sa reduc cumva conflictul dintre generatii, dintre mine si parintii mei.
Cert e ca toate vin cu timpul.
marți, 6 mai 2014
joi, 24 aprilie 2014
Spune-mi ce mananci ca sa iti spun cine esti
Filosofia nu prinde bine pe stomacul gol. Dupa cum nici viata traita doar pentru mancare nu aduce cu sine satisfactii supreme, poate doar mici revelatii de care se vor bucura, in mod special, papilele gustative.
Daca la prima vedere pare o chestiune banala, mancarea este de fapt un univers vast. Existenta noastra graviteaza in jurul ei, uneori inconstient, pentru ca ne-am obisnuit atat de mult cu ea incat de multe ori o tratam cu superficialitate.
De-a lungul timpului insa am observat anumite tipare cand e vorba despre mancare, care te ajuta sa intelegi mai bine oamenii din jurul tau.
Desi pare truism, gusturile variaza foarte mult nu doar de la o zona geografica la alta, cat de la o casa la alta. Fiecare are stilul sau de gatit sau a fost obisnuit cu un anumit gust, in functie de cum gateste mama sau bunica.
Daca unora dintre voi o sa li para bizar sa combine capsunile sau fragii cu smantana si putin zahar, servite alaturi de o portie de mamaliga, altii stiu deja ca este o delicatesa rara, care nu se regaseste nici macar in meniurile celor mai fancy restaurante.
Insa in ciuda diferentelor de gust, toleranta sau preferinte, cand e vorba de mancare am invatat ca un meniu variat inseamna calea de mijloc.
Si e greu sa faci asta, mai ales in momentul in care te-ai decis sa ai grija de tine si sa mananci mancare gatita, nu semi - preparate, covrigi cu iaurt sau biscuiti.
Ma lovesc de problema asta de fiecare data cand ma apuc de gatit. Mai ales ca o fac in primul rand pentru mine, o persoana extrem de pretentioasa cand e vorba de mancare, care mai are si probleme cu fierea.
Asa ca e o adevarata provocare sa mananc hrana sanatoasa, variata, care sa nu imi provoace crize de bila. Nu e usor, dar va asigur ca se poate. Bucataresc, mananc in oras (uneori si fast food) sau comand.
In cazul in care nu aveti timp sa gatiti si v-ati saturat sa comandati dintr-un singur loc e cazul sa incercati http://www.foodpanda.ro/
Simplu, eficient, fara prea multe batai de cap, cu feluri de mancare variata, care sa satisfaca gusturile tuturor.
Daca la prima vedere pare o chestiune banala, mancarea este de fapt un univers vast. Existenta noastra graviteaza in jurul ei, uneori inconstient, pentru ca ne-am obisnuit atat de mult cu ea incat de multe ori o tratam cu superficialitate.
De-a lungul timpului insa am observat anumite tipare cand e vorba despre mancare, care te ajuta sa intelegi mai bine oamenii din jurul tau.
Desi pare truism, gusturile variaza foarte mult nu doar de la o zona geografica la alta, cat de la o casa la alta. Fiecare are stilul sau de gatit sau a fost obisnuit cu un anumit gust, in functie de cum gateste mama sau bunica.
Daca unora dintre voi o sa li para bizar sa combine capsunile sau fragii cu smantana si putin zahar, servite alaturi de o portie de mamaliga, altii stiu deja ca este o delicatesa rara, care nu se regaseste nici macar in meniurile celor mai fancy restaurante.
Insa in ciuda diferentelor de gust, toleranta sau preferinte, cand e vorba de mancare am invatat ca un meniu variat inseamna calea de mijloc.
Si e greu sa faci asta, mai ales in momentul in care te-ai decis sa ai grija de tine si sa mananci mancare gatita, nu semi - preparate, covrigi cu iaurt sau biscuiti.
Ma lovesc de problema asta de fiecare data cand ma apuc de gatit. Mai ales ca o fac in primul rand pentru mine, o persoana extrem de pretentioasa cand e vorba de mancare, care mai are si probleme cu fierea.
Asa ca e o adevarata provocare sa mananc hrana sanatoasa, variata, care sa nu imi provoace crize de bila. Nu e usor, dar va asigur ca se poate. Bucataresc, mananc in oras (uneori si fast food) sau comand.
In cazul in care nu aveti timp sa gatiti si v-ati saturat sa comandati dintr-un singur loc e cazul sa incercati http://www.foodpanda.ro/
Simplu, eficient, fara prea multe batai de cap, cu feluri de mancare variata, care sa satisfaca gusturile tuturor.
duminică, 30 martie 2014
Nerv de primavara...
Imi e neclar inca unde este, de fapt, problema: ca ne-am obisnuit sa nu mai credem in bine sau ca ne asteptam ca lucrurile rele sa se intample oricand, drept urmare nici macar nu mai reactionam.
Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.
Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.
Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.
Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".
"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.
Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.
Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.
Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.
Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.
Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.
Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.
Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".
"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.
Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.
Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.
Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.
joi, 6 februarie 2014
Care e viteza ta de citire
Sunt fana testelor. Cred ca mi se trage din perioada studentiei cand eram "cobaiul" colegei mele, care era studenta la psihologie.
Ma punea sa fac zeci de teste, desi rar imi comunica rezultatul. Tind sa cred ca a fost spre binele meu :)).
Am facut un test foarte dragut unde afli cat de repede citesti. Mi-a iesit un rezultat decent ca sa spun asa.
Cine vrea sa il faca e invitatul meu :)
luni, 27 ianuarie 2014
Iernile copilariei mele
Iernile copilariei mele, mai exact pana pe la 14 ani (inca ma jucam cu papusile si nu regret nimic), erau cu zapada multa si ger de imi scartaiau talpile papucilor.
Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.
Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.
Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).
Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).
Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele). Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))
Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.
Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.
Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.
Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.
Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.
Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.
Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.
Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.
Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.
Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.
Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.
Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.
Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.
Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?
Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.
Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.
Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).
Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).
Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele). Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))
Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.
Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.
Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.
Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.
Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.
Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.
Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.
Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.
Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.
Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.
Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.
Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.
Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.
Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)