Iernile copilariei mele

Iernile copilariei mele, mai exact pana pe la 14 ani (inca ma jucam cu papusile si nu regret nimic), erau cu zapada multa si ger de imi scartaiau talpile papucilor.

Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.

Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.

Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).

Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).

Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele).  Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))

Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.

Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.

Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.

Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.

Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.

Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.

Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.

Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.

Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.

Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.

Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.

Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.

Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.

Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?

Piatra de hotar

"Cantecul si tacerea din suflet nu-s decat parte prorociri si-n parte vana jinduire".

2013 intr-un cuvant si o poza

Uneori ma mir pana si de umbra mea. 

Cam asa se intampla si in acest moment cand imi e greu sa accept ca se termina anul si am ajuns din nou sa accept provocarea lui Ionut: 2013 intr-un cuvant si o poza.

Ma gandesc de cateva zile la unghiul cu care sa abordez acest post si inclinatia naturala e spre cuvinte prapastioase si negativiste.

Dupa care ma cert singura si port un dialog sincer cu sinele in care ajungem la concluzia ca ne-am saturat de drama si vrem sa facem ordine in haos pentru ca, in linii mari, 2013 a fost un an bun.

Am gresit, am reparat, am plans, am suferit dupa oameni si experiente, am invatat lucruri pe calea grea si pe calea usoara, am tacut si am facut compromisuri, am evoluat, am adunat experienta si intelepciune.

Am impresia ca multi dintre voi ati trecut prin expriente similare - asa ca stiti despre ce este vorba.

Si totusi daca ar fi sa descriu anul 2013 intr-un cuvant acela ar fi inadecvare...pentru ca fie ca a fost vorba de intentii bune, fie ca nu, multe nu s-au potrivit si rezultatul a fost fix invers decat scopul initial.

Imaginea e cea de jos: Inchizi ochii ca sa visezi, sa nu vezi relele, sa stai de vorba cu tine, sa...(aici va las pe voi sa completati).

"Cine nu vrea, spune nu pot"

Daca acorzi cateva minute pe zi ca sa citesti stirile iti dai seama ca nu sunt cele mai bune zile ale societatii in care iti desfasori viata si activitatea profesionala.

Parca iti vine sa o iei la fuga mancand pamantul, incotro apuci, asa in deriva, pentru ca ai senzatia ca nu mai poti.

Usor de inteles de altfel. In astfel de zile imi vine in minte o povestire pe care am auzit-o si mi-a placut.

"Se spune ca era o data un ingrijitor de maimute si din cauza unor probleme financiare a fost nevoit sa faca schimbari. Asa ca s-a dus in fata maimutelor sa le spuna despre ce e vorba.

- Din cauza unor probleme dragele mele maimute veti primi mai putina mancare. 4 banane dimineata si 3 seara.

Maimutele s-au revoltat si s-au aratat nemultumite. Ca sa le calmeze crescatorul le-a spus:

- Bine. Atunci hai sa facem altfel. 3 banane dimineata si 4 seara. 

Maimutele au fost fericite!"

Concluzia era ca totul depinde de modul in care privesti problema.

Asa ca in multitudinea de informatii cu scenarii pesimiste exista si lucruri bune.

Si dupa cum a spus doctorul Raed Arafat la serile de leadership cu Fundatia LEADERS:"Cine nu vrea, spune nu pot".

Raed Arafat a fost vorbitor la prima dintre intalnirile trimestriale, organizate de LEADERS Education, in cele mai mari centre universitare ale Bucurestiului.

El a povestit istoria SMURD-ului si obstacolele pe care a trebuit sa le depaseasca pentru a putea transforma un experiment din Targu Mures intr-un succes national - Serviciul Mobil de Urgenta si Reanimare. 

A subliniat faptul ca intrigile politice, prejudecatile si inchistarea in vechile oranduieli au facut ca drumul Serviciului Mobil de Urgenta si Reanimare sa fie anevoios.

La finalul discutiei Dr Arafat a dorit să sublinieze ca schimbarea este reprezentata chiar de catre studentii participanti - „be the change”.

Cred ca nu doar studentii trebuie sa fie schimbarea. 

Eu una o sa incerc sa nu uit ca atunci cand spun nu, de fapt spun nu vreau.

 

Un altfel de 1 Decembrie

Stiu persoane care au plecat din Romania pentru ca au vrut altceva. E vorba de o alegere personala.

Stiu amici care imi spun ca isi doresc sa faca lucruri mari aici in tara, dar nu reusesc, asa ca unii au ajuns sa se autodenumeasca romantici.

Am alti prieteni care in ciuda problemelor nu abandoneaza. Am alti prieteni care lucreaza de dimineata pana noaptea pentru ca isi doresc ca peste cativa ani sa plece pe o insula, unde sa traiasca linistiti.

Stiu persoane inteligente care au avut momente grele, dar nu au renuntat si au reusit cumva sa iasa la liman si sa ii faca si pe cei din jur sa vada ce au de oferit.

Mai sunt si oameni care profita, pentru ca uneori tara asta iti ofera multe "oportunitati" in acest sens, dar pe astia incerc sa ii ignor, sa imi spun ca nu i-am cunoscut niciodata.

Stiu persoane care in ciuda birocratiei de care au parte cand isi doresc sa faca treaba continua sa fie corecti, pentru ca asa stiu ei sa contribuie la viata lor si, implicit, a societatii.

Il stiu pe tata, care desi a calatorit foarte mult, a ales sa traiasca aici. Inca ii place mult si nu cred ca ar fi plecat vreodata de acasa.

Mai stiu o persoana foarte apropiata mie care a avut un job bun in afara si totusi s-a intors. Nu i-a placut.

Nici eu nu mi-am dorit cu adevarat sa plec de aici. Pentru ca inca stiu ca se poate. Nimic extraordinar nu se face fara efort si nicaieri nu exista locul perfect.

De aceea cred ca putem sa ne adaptam, sa ne plangem mai putin, uneori sa renuntam la comoditate ca sa vedem ce avem si ce putem sa facem cu ce detinem.

Si nu e vorba de un optimism exagerat care m-a cuprins brusc (departe de mine sa cad in capcana asta), ci de realism si spirit de observatie.

Cu bune si rele traim in Romania si ar trebui sa renuntam la ideea negativa "ca asta ne ocupa tot timpul" cu "asta ne-am dorit si nu regretam".