Nu mai conteaza gestul

Itic era pe patul de moarte si ii spune sotiei sa tina minte urmatoarele: Lui Strul ii dau 250, lui Spil 250 si lui Shlomi 250. La care sotia lui ii spune precipitata: Dar tu nu ai banii astia. Drept replica Itic ii spune: Stiu, dar gestul conteaza. Asta e bancul la care am zambit pe sub mustata cand l-am citit in seara asta. Insa contextul in care era pus mi-a adus aminte ca umorul e poate ultima forma de refulare in conditiile actuale in care se afla tara. Pentru ca am ajuns in punctul in care "gesturile" facute de Guvern nu mai conteaza. Toate promisiunile facute pana acum in care poate am crezut, sau nu, s-au spulberat ca o bula de sapun. Nu pot inca sa vizualizez soarta acelei batrane care traieste dintr-o pensie cu 4 lei pe luna. Si poate pana la urma urmei am intelege ca suntem intr-o situatie fara iesire daca nu am vedea si partea plina a paharului, care normal ca nu este la noi. Pedelistii i-au sarit azi in cap lui Emil Boc, se pare ca si chiar au urlat ca din gura de sarpe, ca nu sunt de acord sa li se scada indemnizatiile cu 25%. Mai mult chiar, nefericitii au avut tupeul sa spuna ca nu o sa aiba cu ce sa isi plateasca chiriile. Si ca sa ne facem o imagine de ansamblu a politicienilor care conduc tara dau un alt exemplu. Un pedelist din Botosani a declarat ca el este de acord sa isi doneze banii primiti pentru chirie si sa se mute intr-o rulota in fata Palatului Parlamentului. Daca mai punem la socoteala si nesimtirea deputatului Silviu Prigoana care a spus ca o sa isi treaca afacerile pe numele soacrei ca sa poata sa incheie in continuare contracte cu statul nu pot decat sa fiu de acord cu declaratia Elenei Udrea. Care e aia?? "Ma rog la Dumnezeu sa nu ajungem"... Cred ca este cea mai inspirata declaratie pe care a putut sa o faca un politician vreodata pentru ca tind sa cred ca in ritmul asta numai Dumnezeu ii mai poate salva de furia unui popor care va ajunge la capatul rabdarii. Asa ca ar fi bine ca cei de la Putere sa intre in post negru si sa faca o lista cu un lant al rugaciunii daca tot nu sunt dispusi sa faca ceva pentru tara asta.

A crede sau nu

Fie te fascineaza ceva, fie nu. Nu cred ca exista cale de mijloc. Nu cred in povestile cu happy ending. Nu cred ca oamenii pot sa se schimbe. Nu cred ca optiunea a doua este totusi un lucru bun. Nu cred ca cuvintele nespuse ar putea sa mai faca bine daca sunt spuse mai tarziu. In schimb cred ca fiecare lucru are vremea lui. Cred ca oamenii din viata mea au ajuns acolo cu un scop. Cred ca de cele mai multe ori nimeresc in locul si timpul nepotrivit, iar atunci cand le nimeresc nu isi mai are rostul. Cred ca diplomatia de care dai dovada in viata iti poate salva pielea de multe ori. Dar si spontaneitatea isi are locul ei. Si in ciuda a ceea ce cred sau nu raman intrebarile.

Victorie

Se intampla sa te bucuri de victoriile mici pe care le realizezi ca o compensatie a faptului ca nu te poti debarasa de povara pe care o porti pe umeri. Realizezi asta dupa ce observi si faci un mic sumar al unor oameni cu totul necunoscuti care ti se perinda in fata ochilor timp de mai multe ore. Ii vezi, ii analizezi, iti faci scenarii sumbre despre viata lor, iar cand pleci de acolo esti fericit ca inca mai ai timp ca sa indrepti lucrurile rele pe care ti le-ai imaginat in dreptul altora. Si atunci te apuci serios de treaba, iti faci temele, te documentezi si te bucuri pentru orice mic pas pe care l-ai facut. Chiar daca te mai poticnesti pe ici pe colo, tot te bucuri cand iti dai seama ca ai realizat un lucru, oricat de minor ar fi el. Si faci asta pentru ca stii ca asta o sa mai usureze bagajul pe care il porti dupa tine si despre care stii din start ca nu poti sa faci nimic ca sa scapi de el. E vorba poate de viata, societate, timp, oameni, ploaie, soare, somn si multe altele. E vorba pana la urma de tine.

Mai usor cu mofturile de femeie

Eu ca femeie sunt cam crizata uneori, ma enervez cel mai adesea dimineata cand sa presupunem ca culoarea de la tricou nu se potriveste perfect cu fusta pe care am vrut sa o iau. Dar m-am obisnuit cu mine, desi uneori e greu sa fii eu. Si pana la urma urmei tot se plang barbatii ca noi femeile suntem maestrele mofturilor, deci nu prea mira pe nimeni. Dar sa mor de mai inteleg cand e vorba de mofturi serioase ca sa le spun asa. Cand au iesit pensionarii si s-au haituit cu jandarmii saptamana trecuta toata lumea era oripilata. Azi cand zecile de mii de protestatari au fost cuminti au sarit toti de fund in sus ca ce tara de ....suntem ca nici sa ne revoltam nu putem. Toata lumea spune ca in 90 minerii au fost niste animale, dar azi cand lumea a protestat civilizat multi s-au suparat. Adica eu ce sa inteleg de aici? Ca multi care se vor barbati sunt de fapt muieri mofturoase si isi schimba opinia in functie de publicul in care fac parte si cred ca ii asculta? Ne plangem ca suntem cu 100 de ani in urma europenilor, dar azi am fost dezamagiti ca nu s-au scuipat aia in piata Victoriei. Prea multe mofturi ca sa le inteleg, mai ales eu care tocmai am recunoscut ca stiu cu ce se mananca asta. Si in al doilea rand toata lumea pare oripilata de Hoara. Nu imi place personajul si nu imi place situatia in care suntem, dar gandind la rece cred ca m-as umple de scarba sa mi se tranteasca niste oua in cap. E genul de situatie in care esti un om normal si auzi ca cineva vorbeste de rau pe un membru al familiei. Tu ce faci atunci? Ii spui: Da, asa este? Nu cred. Oricat ar fi e vorba de cineva drag tie, asa ca din punct de vedere uman Hoara poate fi inteles. Si trebuie sa recunosc ca i-a trebuit ceva curaj sa se duca acolo, dar si-a asumat asta. Cati din cei care sunt in aceeasi barca au avut curajul lui? Si eu sunt nervoasa ca tocmai am aflat ca s-ar putea sa fie impozitate full si drepturile de autor. Si eu am injurat de dimineata printre dinti, in gand si mi-am spus ca lucrurile se inrautatesc. Dar nu ma vad iesind in strada si aruncand cu oua. Problemele sunt in alta parte. Cred ca poate la urmatoarele alegeri am putea sa dam un vot in alb, tind sa cred ca suntem destule creiere ca sa scoatem o solutie viabila pana la urma. Dar hai sa ne hotaram odata si sa nu mai facem atatea mofturi.

P.S. Foto: Valentin Untaru

Nuante cu cei 60.000

Incerc sa imi imaginez masa de aproximativ 60.000 de oameni care va marsalui maine in centrul Bucurestiului. O sa fie foarte multi, insa cel mai grav e ca toti acesti oameni sunt furiosi, frustrati, dezamagiti si ajunsi la limita. Adesea mama spune ca te inveti si cu binele si cu raul, sau cel putin ajungi sa te complaci, mai ales cand e vorba de jumatatea goala a paharului. Insa lucrurile nu raman asa. Ti se aduna in suflet atata obida incat devii o mica bomba cu ceas. Si fie explodezi la exterior, fie la interior. Cand e prea mult, e prea mult. Pentru ca in acele momente te saturi de propria inutilitate, de propria imposibilitate de a face ceva si cazi usor prada celor mai negre sentimente. Si cel mai probabil nu doar asta, esti mai usor de manipulat, mai vulnerabil. Poate acum inteleg de ce multe adolescente isi doresc sa ajunga ca Monica Columbeanu. Nu e usor sa te vezi in viitor la coada unui miting de 60.000 de persoane. E mai simplu sa te sune sa iti spuna la telefon ca nu ajunge acasa ca e ocupat sa se ascunda de acei 60.000 de oameni.