#2014 intr-un cuvant si o poza

#2014 a avut de toate.

Un an cu multa agitatie, cu SuS - JoS, incolo - incoace, noi provocari, dar si cu deceptii pe masura.

#2014 presedinte nou, 25 de ani de la revolutie, interviuri, master, #vinalegerile

#2014 random e cuvantul anului din punctul meu de vedere.

#2014 intr-o poza - ca tot m-a intrebat Ionut.

Young Chef Competition by San Pellegrino

In ultima perioada nu prea am avut timp sa gatesc. Sunt un fel de musafir in propria casa. Mai mananc in oras atunci cand merg sa fac cronici de restaurante sau mi se gateste.

Dar sustin in continuare ca mancarea gatita acasa e cea mai gustoasa, mai ales cand imi iese bine ce gatesc.

Cu tot entuziasmul meu si pasiunea pentru gatit pot sa spun ca nu sunt inca pregatita pentru Young Chef Competition, competitie organizata de San Pellegrino.

Dar poate sunteti voi interesati. Ce trebuie sa faceti:

Primul pas: aplicatiile online se faca pana pe 15 Decembrie

Toti chef-ii tineri (pana in 30 de ani) din lume pot aplica online la www.finedininglovers.com, unde trebuie sa inregistreze un fel mancare “semnatura personala”. Pentru a fi elgibil, un chef trebuie sa aiba pana in 30 de ani si 1 an experienta intr-un restaurant, pe pozitia de chef, sous chef sau chef de partie. Toate cerintele sunt explicate pe site.

Pasul 2: lista scurta mondiala – 16 Decembrie  - 15 Ianuarie

Toti candidatii vor fi impartiti in functie de regiunea geografica de care apartin, vor fi 20 de regiuni in total*. Apoi ALMA, cel mai important centru de educare si practica culinara italiana din lume (www.alma.scuolacucina.it), va selecta primii 10 clasati pentru fiecare regiune in parte in urma aplicatiilor online, ghidandu-se dupa cinci reguli de aur: ingrediente, competente, geniu, frumusete, mesaj.

Pasul 3: Competitiile locale – 16 Ianuarie – 15 Iunie

16 Ianuarie – 28 Februarie, cei 10 finalisti ai fiecarei regiuni vor intra in competitia locala: fiecare regiune va avea un juriu format din chef-i celebri sau reprezentanti din industria gastronomica locala, care vor gusta felurile de mancare realizate de finalisti si il vor alege pe cel mai bun, tinand cont in continuare de cele 5 reguli de aur. Pana la finalul lunii Februarie, cei 20 de finalisti din toate regiunile, vor fi anuntati.

1 Martie – 31 Martie, Vogue Italia va desemna 20 stilisti tineri: fiecare va fi asociat cu cate un chef. Stilistii vor realiza interpretarea vestimentara a felului de mancare realizat de Chef-ul cu care a fost asociat.

1 Aprilie – 15 Iunie, chef- ii finalisti vor lucra impreuna cu un stilist pentru a interpreta felul de mancare in forma unei creatii proprii. Atat felul de mancare, cat si creatia vestimentara vor fi prezentate in cadrul evenimentului final.

Faza finala: S.PELLEGRINO TALENT AWARDS – 25- 27 Iunie

In Iunie la Pavilionul Italian al EXPO Milano, S.Pellegrino impreuna cu Vogue Italia vor gazdui evenimentul final, ce va celebra cei mai buni chef-i tineri si stilisti ai competitiei.  Un juriu international format din chef-i renumiti va desemna S.Pellegrino Young Chef 2015, iar stuff-ul editorial al Vogue Italia va alege cel mai talentat stilist. In acelasi timp, cei care indragesc bucataria si iubitorii de moda in cadrul evenimentului, vor vota Best Couple Chef & Stylist 2015.

Te-ai maturizat cand...

Cu teama ai curajul sa ii spui celui de langa tine ca esti trist.

Cand ii explici de ce esti trist, cand esti in stare sa iti pui in cuvinte slabiciunile.

Cand nu mai gasesti vina doar la altii, ci te intrebi singur unde ai gresit sau de ce ai esuat.

Nu e simplu sa te maturizezi, dar e un proces care te vindeca.

Momentul fashion toamna/iarna 2014 - 2015

O zi proasta e atunci cand cu disperare intorc dulapul pe dos si nu reusesc sa gasesc nicio combinatie vestimentara inspirata. 

Nu mai pun la socoteala ca stilul mi s-a modificat radical in ultimii ani. Motive diverse: varsta, comoditate, modificarile corpului (pe care le accept cu greu) asa ca si pretentiile vis a vis de articolele vestimentare au crescut.

Am ajuns sa le caut pe cele care imi ofera confort, feminitate, comoditate si calitate. Totodata, caut sa imi cumpar lucruri care sa se asorteze cu ce am deja in garderoba. 

Am renuntat la ideea de a cumpara chestii care imi iau ochii, pentru ca stiu ca o sa ajunga uitate undeva pe un raft, dupa care le voi da mai departe.

Mergand pe aceste principii de stil vestimentar am descoperit colectia Mathilde de toamna - iarna 2014 - 2015, care mizeaza pe croiuri lejere, feminine.

O alternativa viabila, daca v-ati saturat de "uniformele" pe care le gasiti in magazine sau la brandurile dedicate.

Aveti ocazia sa purtati altceva. Noua colectie o puteti admira si voi in fotografiile de mai jos:

Daca va place ceva puteti sa cumparati produsele online de pe site-ul http://www.mathilde.ro/.

De ce "Joaca de copii mari"

Iesi de pe bancile facultatii cu ambitie si determinare. Cand ajungi sa ai primul job pui la bataie energie, timpul liber si asculti tot ce ti se spune, in speranta ca inveti de la cei mai buni decat tine. Si nu ti se pare ca faci un efort prea mare, pentru ca asta ti-ai dorit. Si e normal. 

Oarecum viata de atunci se aseamana cu un site de stiri, tot timpul e ceva nou, mereu trebuie sa raspunzi unor intrebari, mereu ce e scum e mai important, decat ce a fost ieri.

Dar timpul trece, nu mai vrei sa iesi in fata ca sa demonstrezi ceva, pentru ca ai inceput sa iti dai seama cat valorezi, unde iti sunt punctele forte sau slabe.

Incerci sa te concentrezi mai mult asupra ta, nu mai urmaresti senzationalul, ci mai degraba calitatea. Incepi sa te intorci la joaca, la ceea ce iti doreai, dar intre timp ai pierdut din vedere. Esti un adult, care a ajuns sa se inteleaga, sa prioritizeze si sa isi acorde timpul necesar pentru joaca.

De aceea blogul meu, care s-a numit foarte mult timp Stirile lui Urs, s-a transformat in "Joaca de copii mari". 

Pentru ca eu m-am transformat, pentru ca stiu sa fac ordine in stiri, in prioritati, stiu sa "aleg" oamenii cu care ma inconjor si ce informatii accept sa imi controleze starea si creierul.

Care este rostul liberului arbitru

Schimbarile ne prind din urma sau le generam chiar noi, prin ceea ce facem. Am asistat/participat in ultimele luni la nenumarate discutii despre comportamentul nostru in raport cu ceilalti. Se pare ca unele aspecte s-au complicat atat de mult, incat confuzia pare cea mai apropiata stare de normalitate.

Ajungem sa o acceptam, pentru ca nu gasim o alta explicatie. Inca mai exista misogini, misandre, femei folosite pe post de obiecte si asa mai departe. Asa ca in unele aspecte ale vietii pare ca nimic nu s-a schimbat. Si totusi...cam nimic nu mai este cum era. 

Am citit de dimineata un gand care mi se pare ca pune o lumina noua asupra acestei confuzii:

"A fost necesar ca Adam si Eva sa fie creati ca agenti morali liberi, ca sa fie capabili sa iubeasca. Era necesar ca ei sa aiba capacitatea si libertatea de a face raul, chiar daca nu aveau motive sa-l faca".

Deci pana la urma tine de alegere.

Ne asemanam cu parintii nostri mai mult decat am crede

Uneori ma simt vinovata ca am timp sa iau pranzul, sa mananc linistita, fara sa fiu in fata laptopului facand o stire sau urmarind cine stie ce declaratie. Dar imi trece repede si ma bucur de mancare, dar mai ales de discutiile pe care le am cu fetele.

Nu e ca si cum am fi in agora, dar garantat asa ar trebui sa arate comunicarea. Bine, e posibil sa fie nevoie sa mai exersam la capitolul: nu iti intrerupe interlocutorul.

Astazi, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbim despre felul in care parintii nostri au ales de multe ori sa nu faca anumite lucruri, de frica de a nu ajunge "in gura lumii". Aparent generatia noastra nu mai are aceasta problema.

Mai ales ca locuim intr-un oras aparent mare, unde nu  ne cunoastem vecinii, deci impactul barfei este limitat la acest nivel.

Eu insa cred ca nu este chiar asa. Si noua ne pasa de "gura lumii", desi a imbracat alte forme. O dovada clara a acestui lucru sta chiar in succesul retelelor de socializare. Aratam lumii cine suntem, ce facem, pentru ca inconstient cautam sa fim validati. Nevoia de acceptare intr-o comunitate (care acum este un mix de real cu virtual) este la fel de actuala cum a fost si la stramosii si parintii nostri.

Ne pasa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de ce spun altii despre noi. Si nu e neaparat un lucru rau, daca nu facem din asta centrul existentei noastre de a fi.

Pentru ca nu detinem noi toata intelepciunea si uneori trebuie sa fim adusi cu picioarele pe pamant. Si, in plus, cred ca la varsta asta incep sa reduc cumva conflictul dintre generatii, dintre mine si parintii mei.

Cert e ca toate vin cu timpul.

Spune-mi ce mananci ca sa iti spun cine esti

Filosofia nu prinde bine pe stomacul gol. Dupa cum nici viata traita doar pentru mancare nu aduce cu sine satisfactii supreme, poate doar mici revelatii de care se vor bucura, in mod special, papilele gustative.

Daca la prima vedere pare o chestiune banala, mancarea este de fapt un univers vast. Existenta noastra graviteaza in jurul ei, uneori inconstient, pentru ca ne-am obisnuit atat de mult cu ea incat de multe ori o tratam cu superficialitate.

De-a lungul timpului insa am observat anumite tipare cand e vorba despre mancare, care te ajuta sa intelegi mai bine oamenii din jurul tau.

Desi pare truism, gusturile variaza foarte mult nu doar de la o zona geografica la alta, cat de la o casa la alta. Fiecare are stilul sau de gatit sau a fost obisnuit cu un anumit gust, in functie de cum gateste mama sau bunica.

Daca unora dintre voi o sa li para bizar sa combine capsunile sau fragii cu smantana si putin zahar, servite alaturi de o portie de mamaliga, altii stiu deja ca este o delicatesa rara, care nu se regaseste nici macar in meniurile celor mai fancy restaurante.

Insa in ciuda diferentelor de gust, toleranta sau preferinte, cand e vorba de mancare am invatat ca un meniu variat inseamna calea de mijloc.

Si e greu sa faci asta, mai ales in momentul in care te-ai decis sa ai grija de tine si sa mananci mancare gatita, nu semi - preparate, covrigi cu iaurt sau biscuiti.

Ma lovesc de problema asta de fiecare data cand ma apuc de gatit. Mai ales ca o fac in primul rand pentru mine, o persoana extrem de pretentioasa cand e vorba de mancare, care mai are si probleme cu fierea.

Asa ca e o adevarata provocare sa mananc hrana sanatoasa, variata, care sa nu imi provoace crize de bila. Nu e usor, dar va asigur ca se poate. Bucataresc, mananc in oras (uneori si fast food) sau comand.

In cazul in care nu aveti timp sa gatiti si v-ati saturat sa comandati dintr-un singur loc e cazul sa incercati http://www.foodpanda.ro/

Simplu, eficient, fara prea multe batai de cap, cu feluri de mancare variata, care sa satisfaca gusturile tuturor.

Nerv de primavara...

Imi e neclar inca unde este, de fapt, problema: ca ne-am obisnuit sa nu mai credem in bine sau ca ne asteptam ca lucrurile rele sa se intample oricand, drept urmare nici macar nu mai reactionam.

Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.

Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.

Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.

Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai  multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".

"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.

Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.

Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.

Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.

Care e viteza ta de citire

Sunt fana testelor. Cred ca mi se trage din perioada studentiei cand eram "cobaiul" colegei mele, care era studenta la psihologie.

Ma punea sa fac zeci de teste, desi rar imi comunica rezultatul. Tind sa cred ca a fost spre binele meu :)).

Am facut un test foarte dragut unde afli cat de repede citesti. Mi-a iesit un rezultat decent ca sa spun asa.

Cine vrea sa il faca e invitatul meu :)

Source: Staples eReader Department

Iernile copilariei mele

Iernile copilariei mele, mai exact pana pe la 14 ani (inca ma jucam cu papusile si nu regret nimic), erau cu zapada multa si ger de imi scartaiau talpile papucilor.

Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.

Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.

Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).

Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).

Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele).  Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))

Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.

Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.

Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.

Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.

Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.

Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.

Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.

Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.

Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.

Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.

Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.

Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.

Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.

Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?

Piatra de hotar

"Cantecul si tacerea din suflet nu-s decat parte prorociri si-n parte vana jinduire".