Buna seara! De atat timp a avut nevoie ca sa il priveasca.
A lovit-o ca un fulger. S-a ascuns dupa cuvintele ei si a celorlalti, dar de fapt le auzea doar pe ale lui.
Si dupa acel buna seara stia ca e complicat, pentru ca niciodata legea atractiei nu are articole simple. Mereu sunt adaugiri la ea, se revizuieste constant, unele articole se abroga simultan cu altele care de abia intra in vigoare.
A trait intens, cat pentru o viata, pentru ca nu stia daca se vor mai vedea vreodata. Si asta pentru ca erau unul langa altul, cu vibratiile strans imbratisate,si totusi in universuri diferite.
Nu s-a intamplat nimic. A reusit doar sa ii smulga o scurta confesiune. Asta i-a facut pofta. Parca stia multe despre el, doar din acele zece cuvinte care insumau marturisirea.
Oare cum se puteau contopi dorintele?
I-a ramas in minte, in vis si pe retina. Se putea jura ca i-ar fi schitat perfect portretul, chiar si in somn. Desi ar fi fost unul trist, dramatic, pentru ca asa l-a simtit.
Si ea era trista pentru ca in ciuda faptului ca traiau in era informatiilor instant nu avea cum sa dea de el ca sa ii spuna ca rezolvau problema de care mentionase.
Imbratisarea eului putea sa fie placerea lui, doar trebuia sa ceara. Conturul chipului i se plimba prin minte, iar vibratia pe sub piele.
Chiar ii pregatise lista cu melodiile promise. Si totusi el era intr-o alta galaxie, atat de aproape si totusi atat de departe.
Ii ocupa atat de mult gandurile in ultimul timp, incat nu stia cum sa se descurce cu asta. Si totusi semnul nu se arata nicaieri.
Se gandea la el in timp ce cauta tratamentul la obsesie.
miercuri, 1 mai 2013
luni, 29 aprilie 2013
Another story - XXII
Imperfectiuni sau trasaturi pe care si le dorea. Asta observa in ultimul timp la oamenii pe care ii vedea zilnic.
Studia cu mult mai multa atentie, pentru ca vroia sa isi intipareasca in minte semnele distincte. Astea erau importante pentru a deslusi psihologia umana.
S-a tot straduit sa faca asta, dar cu cat vroia sa inteleaga mai multe se ridicau alte semne de intrebare. A cerut raspunsuri, dar tot ce a primit au fost doar ezitari, glume si puncte de suspensie.
Da...observa in monolog acele puncte de suspensie cand cerea un raspuns sincer. I se parea ca partenerul de dialog era doar o pasare care vede geamul drept cheia spre libertate, dar nu facea nimic altceva decat sa se ameteasca singur.
Asa si-a dat seama ca intotdeuna raspunsurile ori si le da singura, ori renunta la intrebari. Si asa ajungea sa inteleaga uneori de ce e mai bine sa iti urmezi instinctul animalic, cand e vorba de lucrurile simple.
Pentru ca asa nu se nasc intrebari, ci doar pare firesc sa iti doresti sa supravietuiesti.
Studia cu mult mai multa atentie, pentru ca vroia sa isi intipareasca in minte semnele distincte. Astea erau importante pentru a deslusi psihologia umana.
S-a tot straduit sa faca asta, dar cu cat vroia sa inteleaga mai multe se ridicau alte semne de intrebare. A cerut raspunsuri, dar tot ce a primit au fost doar ezitari, glume si puncte de suspensie.
Da...observa in monolog acele puncte de suspensie cand cerea un raspuns sincer. I se parea ca partenerul de dialog era doar o pasare care vede geamul drept cheia spre libertate, dar nu facea nimic altceva decat sa se ameteasca singur.
Asa si-a dat seama ca intotdeuna raspunsurile ori si le da singura, ori renunta la intrebari. Si asa ajungea sa inteleaga uneori de ce e mai bine sa iti urmezi instinctul animalic, cand e vorba de lucrurile simple.
Pentru ca asa nu se nasc intrebari, ci doar pare firesc sa iti doresti sa supravietuiesti.
marți, 16 aprilie 2013
Schite de familie
Stiam ca se gandeste la ceva de fiecare data cand isi rasucea intre degete o bucla. Am imaginea asta cu tata inca din copilarie. Doar culoarea parului s-a modificat gradual, de la negru taciune la un gri intercalat de alb.
Cand vorbim chestii serioase, in rarele momente cand ne vedem, inca se mai joaca cu degetele in par. Poate ca si el isi aduce aminte ca de la "baietoiul lui tata" vorbeste acum cu Irina, care ii spune, pe sarite, ca de multe ori nu ii place viata de adult.
Mi se pare ca uneori vrea sa imi spuna ca ii pare si lui rau ca nu mai am varsta cand imi povestea ce a vazut el in tarile de dincolo de granita, cand imi ascundea cheia de la casa ca sa verifice daca m-am intors devreme acasa, cand imi spunea amuzat ca iar am luat note pe ochi frumosi pentru ca nu ma vede niciodata invatand.
Imi pare si mie rau dupa acei ani in care mi se parea ca sunt cel mai fericit copil din lume pentru ca imi aducea bicicleta la care visam, ciocolata cu iaurt de capsuni sau scuterul cu care aveam sa impresionez 90% din populatia masculina din zona cand ma plimbam cu el.
Si eu duc lipsa acelor momente si as vrea de multe ori sa ii spun asta, dar nu mi se pare adecvat. Ma tem uneori ca o sa creada ca nu mi-a insuflat curajul necesar sa infrunt viata, regulile de etica dupa care el s-a ghidat de cand il stiu sau nelinistea lui continua de a cauta perfectiunea.
In schimb povestim ce ni se intampla peste saptamana si, uneori, ne exprimam cu voce tare dragostea ce ne-o purtam. Insa ma surprind si pe mine adesea jucandu-ma cu o suvita de par, cand ma gandesc cum sa trec cu brio de provocarile vietii de adult.
Mama da dovada de o mare abnegatie. Mi-o aduc aminte, in perioada copilariei, ca de multe ori prelua sarcinile mele si acum imi pare rau ca mi se parea normal sa faca asta. Avea momente cand ne tinea loc si de tata, care era plecat mult de acasa.
De aia i-au revenit unele sarcini mai grele, dar metodele nu au dat gres. A fost nevoita ca sa arunce dupa mine multi papuci de casa, pentru ca altfel nu reusea sa ma faca sa fiu ordonata. Acum sunt si ii terorizez si pe altii.
M-a invatat sa cred, sa ma rog si sa nu raspund la rau cu rau. Cand ma abat de la principiile astea imi aduc aminte din nou de ce nu imi place sa fiu mare. Povestim des la telefon, avem discutii in contradictoriu, dar nu stiu cum face pentru ca mereu "ma pune pe picioare" cand simt ca mi s-au inecat toate corabiile.
Aproape tot timpul era zambitoare bunica. Cred ca lumea asta are nevoie de milioane de femei ca ea ca sa invete din nou ce inseamna cu adevarat sa fii om. Poate unele regrete le am pentru ca nu reusesc sa imit macar o parte din ceea ce facea ea.
O intoarcere la radacini cred ca e nimerita in momentele in care incerci sa te pozitionezi/repozitionezi in raport cu tine si cu cei din jur.
Cand vorbim chestii serioase, in rarele momente cand ne vedem, inca se mai joaca cu degetele in par. Poate ca si el isi aduce aminte ca de la "baietoiul lui tata" vorbeste acum cu Irina, care ii spune, pe sarite, ca de multe ori nu ii place viata de adult.
Mi se pare ca uneori vrea sa imi spuna ca ii pare si lui rau ca nu mai am varsta cand imi povestea ce a vazut el in tarile de dincolo de granita, cand imi ascundea cheia de la casa ca sa verifice daca m-am intors devreme acasa, cand imi spunea amuzat ca iar am luat note pe ochi frumosi pentru ca nu ma vede niciodata invatand.
Imi pare si mie rau dupa acei ani in care mi se parea ca sunt cel mai fericit copil din lume pentru ca imi aducea bicicleta la care visam, ciocolata cu iaurt de capsuni sau scuterul cu care aveam sa impresionez 90% din populatia masculina din zona cand ma plimbam cu el.
Si eu duc lipsa acelor momente si as vrea de multe ori sa ii spun asta, dar nu mi se pare adecvat. Ma tem uneori ca o sa creada ca nu mi-a insuflat curajul necesar sa infrunt viata, regulile de etica dupa care el s-a ghidat de cand il stiu sau nelinistea lui continua de a cauta perfectiunea.
In schimb povestim ce ni se intampla peste saptamana si, uneori, ne exprimam cu voce tare dragostea ce ne-o purtam. Insa ma surprind si pe mine adesea jucandu-ma cu o suvita de par, cand ma gandesc cum sa trec cu brio de provocarile vietii de adult.
Mama da dovada de o mare abnegatie. Mi-o aduc aminte, in perioada copilariei, ca de multe ori prelua sarcinile mele si acum imi pare rau ca mi se parea normal sa faca asta. Avea momente cand ne tinea loc si de tata, care era plecat mult de acasa.
De aia i-au revenit unele sarcini mai grele, dar metodele nu au dat gres. A fost nevoita ca sa arunce dupa mine multi papuci de casa, pentru ca altfel nu reusea sa ma faca sa fiu ordonata. Acum sunt si ii terorizez si pe altii.
M-a invatat sa cred, sa ma rog si sa nu raspund la rau cu rau. Cand ma abat de la principiile astea imi aduc aminte din nou de ce nu imi place sa fiu mare. Povestim des la telefon, avem discutii in contradictoriu, dar nu stiu cum face pentru ca mereu "ma pune pe picioare" cand simt ca mi s-au inecat toate corabiile.
Aproape tot timpul era zambitoare bunica. Cred ca lumea asta are nevoie de milioane de femei ca ea ca sa invete din nou ce inseamna cu adevarat sa fii om. Poate unele regrete le am pentru ca nu reusesc sa imit macar o parte din ceea ce facea ea.
O intoarcere la radacini cred ca e nimerita in momentele in care incerci sa te pozitionezi/repozitionezi in raport cu tine si cu cei din jur.
vineri, 12 aprilie 2013
Ce cred eu ca e in mintea unora
Sa fie cumva - necum asa, ca sa iasa ceva, desi nu am o imagine clara. Poate, daca, sa vedem, vorbim, te sun, te caut si ne mai auzim. Concluzia?
Hmm...ce sa spun despre concluzie? Pai ar fi cam asa: lasa-ma nu ma lasa si totusi nu te mai juca asa, nu mai intreba, dar tin sa stii ca o sa ma doara ca nu te intereseaza soarta mea.
Asa...spuneai totusi ceva de o concluzie...Hmmmmm...ce sa spun eu...ca nu e nici da, nici nu, nici pe aproape de nu stiu. E cumva...asa ca si cum nu ar fi si totusi este.
Stii as vrea putina liniste sa imi revin, nu stiu exact din ce anume, dar sa nu indraznesti sa imi spui ca nu stiu ce vreau ca ne certam.
E imoral ce ai facut, dar evident ca fix de asta aveam nevoie, desi nu o sa recunosc asta niciodata.
O sa iti las de inteles ca esti cel mai aiurea din "curtea scolii", iar asta va fi de fapt un compliment, pentru ca voi incerca sa scot in evidenta ca de fapt nici macar nu ai auzit de cuvantul scoala, daramite sa mai ai idee si cu ce se mananca.
Eu cu siguranta as putea sa fac asta la plus infinit mai bine decat tine, dar nu trebuie sa iti demonstrez tie asta asa ca nu ai dreptul sa pui sub semnul intrebarii ceva.
Evident ca sensul existentei il stiu doar eu, dar tin secretul pentru mine. Lungul nasului trebuie sa il vada doar altii.
Asa... iar am ajuns la concluzie?
Pai ce concluzie vrei tu de la mine cand e evident ca tu esti pe minus argumente si iti castigi existenta doar ca sa ma provoci pe mine sa iti arat cat de inutil/a esti.
In orice caz vroiam doar sa iti mai spun ca nu esti cum erai la inceput.
Poate....dar....daca...mai vedem! Te caut eu! Cred!
Hmm...ce sa spun despre concluzie? Pai ar fi cam asa: lasa-ma nu ma lasa si totusi nu te mai juca asa, nu mai intreba, dar tin sa stii ca o sa ma doara ca nu te intereseaza soarta mea.
Asa...spuneai totusi ceva de o concluzie...Hmmmmm...ce sa spun eu...ca nu e nici da, nici nu, nici pe aproape de nu stiu. E cumva...asa ca si cum nu ar fi si totusi este.
Stii as vrea putina liniste sa imi revin, nu stiu exact din ce anume, dar sa nu indraznesti sa imi spui ca nu stiu ce vreau ca ne certam.
E imoral ce ai facut, dar evident ca fix de asta aveam nevoie, desi nu o sa recunosc asta niciodata.
O sa iti las de inteles ca esti cel mai aiurea din "curtea scolii", iar asta va fi de fapt un compliment, pentru ca voi incerca sa scot in evidenta ca de fapt nici macar nu ai auzit de cuvantul scoala, daramite sa mai ai idee si cu ce se mananca.
Eu cu siguranta as putea sa fac asta la plus infinit mai bine decat tine, dar nu trebuie sa iti demonstrez tie asta asa ca nu ai dreptul sa pui sub semnul intrebarii ceva.
Evident ca sensul existentei il stiu doar eu, dar tin secretul pentru mine. Lungul nasului trebuie sa il vada doar altii.
Asa... iar am ajuns la concluzie?
Pai ce concluzie vrei tu de la mine cand e evident ca tu esti pe minus argumente si iti castigi existenta doar ca sa ma provoci pe mine sa iti arat cat de inutil/a esti.
In orice caz vroiam doar sa iti mai spun ca nu esti cum erai la inceput.
Poate....dar....daca...mai vedem! Te caut eu! Cred!
marți, 2 aprilie 2013
Eu magnificul
Eu magnificul/a. In general avem o parere buna despre noi si suntem educati sau ne autoeducam ca meritam totul. Eu e pe primul loc, dupa mine potopul. In ultimul timp observ ca asta e tendinta. Ce e drept e destul de usor sa te autopromovezi, mai ales ca ti se ofera aceasta oportunitate prin intermediul retelelor de socializare. Cuvintele mascheaza frumos un eu perfect.
Nu prea exista fisuri daca ramanem doar la ce scriem. Este posibil ca problemele sa apara cand e vorba sa trecem la fapte. Sa spunem ca nu am nimic cu individualismul pentru ca am invatat pe propria piele ca grija de sine trebuie sa fie printre prioritati, pentru ca nimeni nu iti dedica o statuie. Si totusi cu acest focus pe sine ii ranim pe cei din jurul nostru. Exista posibilitatea ca si noi sa fi fost in postura celui care a avut de suferit.
Generatiile bunicilor si parintilor nostri nu au avut aceasta problema. Noi am castigat un nivel ridicat de educatie, acces aproape nelimitat la informatii, dar am pierdut vederea de ansamblu, dorinta de a imparti fara a cauta un avantaj in asta, rabdare, ambitie de a repara ce e stricat - nu de a arunca la gunoi.
Oare a meritat ca am castigat mai multa scoala, dar am pierdut compasiunea? Am o vaga senzatie ca bunicii nostri au fost mai fericiti si fara Eu magnificul/a.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)