Revenire...

Ne luptăm pentru nimic prin cuvinte pompoase, clamăm necesitatea pentru respectarea drepturilor omului, ne dăm mari că avem la dispoziție atât de multe surse de informare, dar de fapt suntem plini de energie negativă și obidă. Am uitat cum să ne bucurăm de lucrurile mici, iar atunci când spunem că fiecare are dreptul să se iubească așa cum crede, în realitate nu știm să ne iubim pe noi, ducem în inimă niște traume, de care nu mai știm cum să le dăm de capăt. Nu știm cum să ne împăcăm cu noi, cu cei din jur, cu ceea ce simțim, așa că mulți am ajuns să ne izolăm, să ne simțim frustrați, atât de tare încât într-un mediul virtual, unde putem să pretindem că identitatea noastră reală este ascunsă, unii sunt în stare să scrie că și-ar dori ca cei care nu gândesc la fel ca ei ar trebui să fie uciși, spânzurați sau omorâți. Un curent de ură nejustificată bate printre noi, ne divizează, ne alimentează singurătatea în mijlocul mulțimilor. Doare să stai de vorbă cu tine, ca să afli cu adevărat cine ești și din această teamă de a ne înfrunta demonii cheltuim atât de multă energie ca să fim în continuare bolnavi, deși vindecarea nu ar presupune atât de mult efort. Este o teamă nejustificată, dar care în proprii ochi apare ca un obstacol de netrecut, cu care suntem dispuși să îl ținem în fața noastră poate până la moarte. Nimeni nu spune că viața este simplă, că interacțiunea cu ceilalți este ușoară, dar poate că ar trebui să ne gândim de două ori ce spunem, când spunem și de cine credem că ne ascundem în numele dreptății absolute.

Girlie stuff

Discuție mai veche și totuși actuală. Stilul îl ai sau nu, dar pe de altă parte evoluează o dată cu tine ca persoană, ca vârstă. Pentru că te schimbi tu, viața, mediul și contextul.

Am trecut prin mai multe ”faze”, vestimentar vorbind, dar am zile în care îmi spun că vârsta ar trebui să îmi impună o rigurozitate pe partea asta. Și sunt de acord seara, dar dimineața ideile se evaporă ca un abur.

Așa că tocurile rămân bine mersi acasă, în timp ce eu optez pentru încălțăminte care rezistă stilului de viață activ, care implică multe drumuri ...casă, redacție, cursuri master și tot așa. Așa că intențiile de a fi o ”domnișoară” scrobită cu părul perfect, tocuri, ca scoasă din cutie se pierd între două stații de autobuz sau metrou.

Dar ce mai contează? Sau poate contează? Încă nu am avut suficient timp să mă gândesc la asta...

Poate e așa cum mi-a atras atenția o colegă:

Voi din ce categorie faceți parte?

Keep Calm And Be A Princess

Oameni și oameni am putea spune că există pe lumea asta. Așa și este. Nu de diversitatea lor vreau să mă leg astăzi.

Altceva mă frământă. Oamenii care se consumă. Eu sunt așa. Nici nu știu dacă e potrivită descrierea, dar eu așa simt, ca un consum de tot, combustie uneori.

Am momente și situații în viață care mă consumă. Nu se vede, dar am mine totul se consumă, ideile și scenariile nu contenesc, mă agit, mă frăsuiesc, îmi imaginez ca se termină lumea în următoarea oră, văd doar soluții radicale.

Obosesc fizic de atât de mult consum. Cad propriilor capcane. Nu mă pot abține. Toată lumea îmi recomandă să mă relaxez.

Cine înțelege despre ce vorbesc și știe cum pot tempera acest consum să îmi spună. Vreau sa îmi însușesc Keep Calm!

Și pentru voi Keep Calm că vine Paștele!

Gânduri răzlețe despre intimitate

Mă simt vinovată că nu am timp să scriu și pe blog. Am ajuns în situația în care scriu pentru alții, dar pentru mine nu mai apuc să fac asta.

E ca un cerc vicios, împart timpul în așa fel încât să nu am impresia că nu îl irosesc. Mai fac uneori excese.

Cum prind o zi liberă îmi aloc mai multe ore pentru un somn sănătos. E un răsfăț la care nu am renunțat încă.

Nu apuc să povestesc despre evenimentele mișto care se organizează în București și deși îmi propun să ajung la multe dintre ele nu apuc sau când îmi aduc aminte sunt deja o ”amintire”.

Și totuși nu îmi pare rău, pentru că ritmul mi-l stabilesc eu. Când simt nevoia să fiu în mijlocul evenimentelor sunt, în rest îmi fac timp pentru mine, pentru noi și pentru activități dedicate propriilor nevoi.

Am scăpat de ”presiunea” unei vieți sociale care să dea bine. Pe zi ce trece, pun din ce în ce mai mare preț pe intimitate.

Cred că așa se întâmplă când zi de zi înveți secretele mediului dinamic online, unde lumea se ”dezbracă”, fără să vrea de secrete. Încerci să le ții cât mai ascunse pe ale tale, că să ai tu timp să te bucuri când te descoperi înainte să o facă alții.

Nu militez pentru o viață antisocială, ci doar pentru una plină, dar discretă.

Introspectie 3.0

Au trecut anii peste mine! Nu le "recunosc" existenta daca e sa ma raportez la cantitatea palpabila, dar apreciez experienta care a venit la pachet.

Si nu numai experienta. Curiozitatea nu o sa ma paraseasca niciodata, mereu voi vrea sa stiu cat mai mult.

Totodata invat sa gestionez zilnic responsabilitatile care se ivesc, sa comunic, sa ma bazez pe cei dragi, dar si pe fortele mele.

Sa cred mai mult, sa am viziune, sa imi fac timp pentru mine, sa creez un echilibru. Ma bucur ca am cui sa spun "You are my person"!

Mai stiu ca o sa raman persoana care face colectie de conversi (desi stie ca de acum investitiile trebuie facute in piese clasice).

De asemenea, o sa ma schimb in fiecare zi si totusi o parte va ramane la fel.

#2014 intr-un cuvant si o poza

#2014 a avut de toate.

Un an cu multa agitatie, cu SuS - JoS, incolo - incoace, noi provocari, dar si cu deceptii pe masura.

#2014 presedinte nou, 25 de ani de la revolutie, interviuri, master, #vinalegerile

#2014 random e cuvantul anului din punctul meu de vedere.

#2014 intr-o poza - ca tot m-a intrebat Ionut.

De ce "Joaca de copii mari"

Iesi de pe bancile facultatii cu ambitie si determinare. Cand ajungi sa ai primul job pui la bataie energie, timpul liber si asculti tot ce ti se spune, in speranta ca inveti de la cei mai buni decat tine. Si nu ti se pare ca faci un efort prea mare, pentru ca asta ti-ai dorit. Si e normal. 

Oarecum viata de atunci se aseamana cu un site de stiri, tot timpul e ceva nou, mereu trebuie sa raspunzi unor intrebari, mereu ce e scum e mai important, decat ce a fost ieri.

Dar timpul trece, nu mai vrei sa iesi in fata ca sa demonstrezi ceva, pentru ca ai inceput sa iti dai seama cat valorezi, unde iti sunt punctele forte sau slabe.

Incerci sa te concentrezi mai mult asupra ta, nu mai urmaresti senzationalul, ci mai degraba calitatea. Incepi sa te intorci la joaca, la ceea ce iti doreai, dar intre timp ai pierdut din vedere. Esti un adult, care a ajuns sa se inteleaga, sa prioritizeze si sa isi acorde timpul necesar pentru joaca.

De aceea blogul meu, care s-a numit foarte mult timp Stirile lui Urs, s-a transformat in "Joaca de copii mari". 

Pentru ca eu m-am transformat, pentru ca stiu sa fac ordine in stiri, in prioritati, stiu sa "aleg" oamenii cu care ma inconjor si ce informatii accept sa imi controleze starea si creierul.

Care este rostul liberului arbitru

Schimbarile ne prind din urma sau le generam chiar noi, prin ceea ce facem. Am asistat/participat in ultimele luni la nenumarate discutii despre comportamentul nostru in raport cu ceilalti. Se pare ca unele aspecte s-au complicat atat de mult, incat confuzia pare cea mai apropiata stare de normalitate.

Ajungem sa o acceptam, pentru ca nu gasim o alta explicatie. Inca mai exista misogini, misandre, femei folosite pe post de obiecte si asa mai departe. Asa ca in unele aspecte ale vietii pare ca nimic nu s-a schimbat. Si totusi...cam nimic nu mai este cum era. 

Am citit de dimineata un gand care mi se pare ca pune o lumina noua asupra acestei confuzii:

"A fost necesar ca Adam si Eva sa fie creati ca agenti morali liberi, ca sa fie capabili sa iubeasca. Era necesar ca ei sa aiba capacitatea si libertatea de a face raul, chiar daca nu aveau motive sa-l faca".

Deci pana la urma tine de alegere.

Ne asemanam cu parintii nostri mai mult decat am crede

Uneori ma simt vinovata ca am timp sa iau pranzul, sa mananc linistita, fara sa fiu in fata laptopului facand o stire sau urmarind cine stie ce declaratie. Dar imi trece repede si ma bucur de mancare, dar mai ales de discutiile pe care le am cu fetele.

Nu e ca si cum am fi in agora, dar garantat asa ar trebui sa arate comunicarea. Bine, e posibil sa fie nevoie sa mai exersam la capitolul: nu iti intrerupe interlocutorul.

Astazi, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbim despre felul in care parintii nostri au ales de multe ori sa nu faca anumite lucruri, de frica de a nu ajunge "in gura lumii". Aparent generatia noastra nu mai are aceasta problema.

Mai ales ca locuim intr-un oras aparent mare, unde nu  ne cunoastem vecinii, deci impactul barfei este limitat la acest nivel.

Eu insa cred ca nu este chiar asa. Si noua ne pasa de "gura lumii", desi a imbracat alte forme. O dovada clara a acestui lucru sta chiar in succesul retelelor de socializare. Aratam lumii cine suntem, ce facem, pentru ca inconstient cautam sa fim validati. Nevoia de acceptare intr-o comunitate (care acum este un mix de real cu virtual) este la fel de actuala cum a fost si la stramosii si parintii nostri.

Ne pasa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de ce spun altii despre noi. Si nu e neaparat un lucru rau, daca nu facem din asta centrul existentei noastre de a fi.

Pentru ca nu detinem noi toata intelepciunea si uneori trebuie sa fim adusi cu picioarele pe pamant. Si, in plus, cred ca la varsta asta incep sa reduc cumva conflictul dintre generatii, dintre mine si parintii mei.

Cert e ca toate vin cu timpul.

Nerv de primavara...

Imi e neclar inca unde este, de fapt, problema: ca ne-am obisnuit sa nu mai credem in bine sau ca ne asteptam ca lucrurile rele sa se intample oricand, drept urmare nici macar nu mai reactionam.

Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.

Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.

Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.

Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai  multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".

"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.

Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.

Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.

Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.

2013 intr-un cuvant si o poza

Uneori ma mir pana si de umbra mea. 

Cam asa se intampla si in acest moment cand imi e greu sa accept ca se termina anul si am ajuns din nou sa accept provocarea lui Ionut: 2013 intr-un cuvant si o poza.

Ma gandesc de cateva zile la unghiul cu care sa abordez acest post si inclinatia naturala e spre cuvinte prapastioase si negativiste.

Dupa care ma cert singura si port un dialog sincer cu sinele in care ajungem la concluzia ca ne-am saturat de drama si vrem sa facem ordine in haos pentru ca, in linii mari, 2013 a fost un an bun.

Am gresit, am reparat, am plans, am suferit dupa oameni si experiente, am invatat lucruri pe calea grea si pe calea usoara, am tacut si am facut compromisuri, am evoluat, am adunat experienta si intelepciune.

Am impresia ca multi dintre voi ati trecut prin expriente similare - asa ca stiti despre ce este vorba.

Si totusi daca ar fi sa descriu anul 2013 intr-un cuvant acela ar fi inadecvare...pentru ca fie ca a fost vorba de intentii bune, fie ca nu, multe nu s-au potrivit si rezultatul a fost fix invers decat scopul initial.

Imaginea e cea de jos: Inchizi ochii ca sa visezi, sa nu vezi relele, sa stai de vorba cu tine, sa...(aici va las pe voi sa completati).

"Cine nu vrea, spune nu pot"

Daca acorzi cateva minute pe zi ca sa citesti stirile iti dai seama ca nu sunt cele mai bune zile ale societatii in care iti desfasori viata si activitatea profesionala.

Parca iti vine sa o iei la fuga mancand pamantul, incotro apuci, asa in deriva, pentru ca ai senzatia ca nu mai poti.

Usor de inteles de altfel. In astfel de zile imi vine in minte o povestire pe care am auzit-o si mi-a placut.

"Se spune ca era o data un ingrijitor de maimute si din cauza unor probleme financiare a fost nevoit sa faca schimbari. Asa ca s-a dus in fata maimutelor sa le spuna despre ce e vorba.

- Din cauza unor probleme dragele mele maimute veti primi mai putina mancare. 4 banane dimineata si 3 seara.

Maimutele s-au revoltat si s-au aratat nemultumite. Ca sa le calmeze crescatorul le-a spus:

- Bine. Atunci hai sa facem altfel. 3 banane dimineata si 4 seara. 

Maimutele au fost fericite!"

Concluzia era ca totul depinde de modul in care privesti problema.

Asa ca in multitudinea de informatii cu scenarii pesimiste exista si lucruri bune.

Si dupa cum a spus doctorul Raed Arafat la serile de leadership cu Fundatia LEADERS:"Cine nu vrea, spune nu pot".

Raed Arafat a fost vorbitor la prima dintre intalnirile trimestriale, organizate de LEADERS Education, in cele mai mari centre universitare ale Bucurestiului.

El a povestit istoria SMURD-ului si obstacolele pe care a trebuit sa le depaseasca pentru a putea transforma un experiment din Targu Mures intr-un succes national - Serviciul Mobil de Urgenta si Reanimare. 

A subliniat faptul ca intrigile politice, prejudecatile si inchistarea in vechile oranduieli au facut ca drumul Serviciului Mobil de Urgenta si Reanimare sa fie anevoios.

La finalul discutiei Dr Arafat a dorit să sublinieze ca schimbarea este reprezentata chiar de catre studentii participanti - „be the change”.

Cred ca nu doar studentii trebuie sa fie schimbarea. 

Eu una o sa incerc sa nu uit ca atunci cand spun nu, de fapt spun nu vreau.

 

O mica revenire

Cele mai frumoase povesti raman nescrise, desi traim in epoca in care se scrie din ce in ce mai mult. Spunem multe si totusi ne raman gandurile pentru noi.

Si uneori cand indraznesti sa spui ce te framanta iti dai seama ca de fapt interlocutorul se ascunde atat de bine, deturneaza frazele, intrebarile ca nu cumva sa ii patrunzi in suflet sau in minte.

Ne-am obisnuit sa ne ascundem atat de bine, inclusiv fata de noi. Parca si uitam ce vrem de fapt de la noi, ce urmarim, ce am vrea sa obtinem. Si trecem asa usor prin viata, pe langa ce ne dorim cu adevarat, pe langa oameni care ar putea sa ne schimbe, pe langa multe.

Doar visele ne mai aduc aminte de ce vrem de fapt, dar din pacate dimineata uitam despre ce a fost vorba.

Imi e rusine si sunt trista ca nu am timp sa scriu aici, ca nu am timp "sa cresc", sa fiu creativa si totusi prefer sa pastrez totul in minte ca sa nu fiu superficiala.

Astept sa am timpul necesar ca sa scriu acele povesti minunate pe care stiu ca le stiu, chiar daca nu imi apar clar in fata ochilor, sa mi se dezvaluie ca sa pot sa le impartasesc si altora cate ceva din ele.

Sa curga frumos, ca sa deschida suflete si minti. Pentru ca stiu sigur ca avem nevoie de tratament pentru egoism, ca prea mi se arata in cele mai variate forme in ultimul timp si nu mai vreau sa il vad.

Schite de familie - II

Nu am multe frici fizice, cateva imateriale, care pot parea normale sau putin exagerate. Dar de cateva zile ma chinuie una, pe care tot incerc sa o infrunt.

Imi e frica tare ca incep sa o uit, ca amintirile devin tot mai diluate, ca dorul doare la fel de tare, insa imaginea ei se scurge difuz prin minte.

Sunt deja trei ani si de cate ori trec pe la casa ei, unde mi-am petrecut jumatate din viata,dar acum imi vine sa fug de acolo pentru ca fara prezenta si zambetul ei totul pare infricosator si pustiu.

Parca m-as inveli cu cliseul "wake up when september ends" pentru ca doare prea tare. Si totusi imi aduc aminte cand ma trezea in fiecare dimineata, cu o voce calda, sa imi spuna ca e timpul sa plec la scoala, dupa ce facuse deja focul si era cald in casa.

Nu conta ce pofte culinare aveam, de fiecare data se apuca de gatit. Se asigura ca din pensia ei mica imi da si mie bani de buzunar sa imi cumpar ceva dulce.

Imi multumea de fiecare data cand o ajutam. Nu o sa ii uit degetele lungi...poate trebuia sa fie pianista, gustul impecabil pentru haine, bunatatea si altruismul.

Era frumoasa. Uneori ma intreb daca nu cumva o parte din ea sunt eu acum. Si daca nu imi doresc sa fie asa! Imi e tare dor.

Scurte de vineri

Iti doresti atat de mult un lucru si cu toate astea iti este frica sa vezi cum ti-ar putea fi daca l-ai obtine. Nu te vezi pe tine acolo, dar cu toate astea stii ca daca vei reusi asta ar insemna ca ti-ai cucerit propriul varf, care ti se parea de neatins.

Avem nevoie de un cod deontologic pe care sa il impunem persoanelor publice de la noi? Cat de indraznet si out of the box poate fi o persoana in functii cheie?

Nevoie/proiectie/realitate: cand reusesc cele trei sa se imbine intr-un tot unitar? Care sunt procentele ca formula sa fie una reusita?

Cum reactionezi cand constati ca treci drept invizibil/a?

Un text pe care mi l-a recomandat un prieten si care merita citit il gasiti aici. Explica multe:)

Si la sfarsit obsesia muzicala de azi: Under the gun

Egoism sau empatie?

Egoism versus altruism si preocupare pentru cei din jur. Si nu ma refer la egocentrism ci la acel egoism care iti permite sa ai grija de tine, pentru ca experienta de pana acum arata ca e putin probabil ca altii sa aiba grija de tine.

Am intalnit persoane care au adoptat una dintre cele doua principii de viata, ce e drept mai putini sunt cei de partea altruismului.

Poate pentru faptul ca uneori intelegem gresit altruismul si subconstientul il mascheaza, desi in realitate este vorba de egoism.

Nu stiu cum sa ma raportez la aceste doua alegeri, pentru ca evident am zile in care imi doresc sa am grija doar de mine, fara sa mai car cu mine energii negative, fara sa caut solutii pentru problemele celor dragi, fara sa incerc sa inteleg motivatiile din spatele gesturilor cu care mi s-a raspuns in anumite situatii.

Insa am zile in care am un sentiment acut ca unei persoane dragi mie nu ii este bine. Si nelinistea ma copleseste, desi de cele mai multe ori nu pot rezolva nimic, daca intr-adevar este o problema reala si mi se confirma banuiala.

Nu stiu daca e mai bine sa fii o persoana egoista, pe principiul: daca tu esti multumit cu tine, cei din jur vor observa asta si vor vrea sa stea langa tine, sau sa fii altruist si empatic, indiferent de reactiile pe care le primesti.

Insa cel mai tare imi este frica de egocentristi.

"Ce ne dovedeste trupul? Ca nu suntem niciodata noi insine, pana ce sufletului nostru nu i se alatura altul".

"Ce este dragostea la prima vedere daca nu raspunsul unui suflet ce striga cuprins de un regret brusc pentru ca realizeaza ca nimeni nu i-a observat prezenta pe Pamant?"

"Cand spunem ca suntem in cautarea unui indrumator spiritual, in realitate cautam pe cineva care sa ne invete ce sa facem cu trupurile noastre. Decizii ale carnii. Uitam sa tragem invataminte atat din placere, cat si din durere".

Despre oameni

"Cele mai importante evenimente din viata unui om se fac cu oameni". Sau cel putin asa crede mama.

Departe de a fi genul de persoana care isi doreste sa fie in centrul atentiei, ea crede ca ai nevoie de cei din jurul tau ca sa nu fie urat.

Fie ca vorbea de nunti, de inmormantari sau alte evenimente totul se face cu oameni. Multa vreme nu m-am gandit la asta, pentru ca inevitabil interactiunea mea cu oameni in Bucuresti este redusa, in comparatie cu relatiile interumane pe care le are ea.

Iar asta doar datorita faptului ca acasa toata lumea se stie cu toata lumea, pe cand aici in Bucuresti nu prea iti arde sa ai mana larga la prietenii, pentru ca nu vei sti niciodata peste cine dai.

Cumpatarea emotionala este cea mai buna reteta. Cu toate astea stiu si eu ca oamenii chiar conteaza, fie ca e vorba de cei cu care muncesti sau de cei cu care iti petreci timpul liber.

E vorba de chimie, de placerea de a petrece alaturi de ei plictiseala, rutina sau cascatul. Chiar daca de fapt suntem mai mult singuri, poate e bine sa ne inconjuram de oameni frumosi ca sa ne vindecam de insingurare.

Pentru ca si tata imi spune adesea ca e important ce fel de om esti. Ca sa iti dai seama de asta trebuie doar sa te uiti in jurul tau ca sa vezi cui ii este drag sa isi petreaca timpul cu tine.

Experimentul lunii iunie

"Iubesc lumea, oamenii nu ii suport!" Uneori ma regasesc in postura descrisa. E usor sa iubesti lumea, ca ansamblu, ca o masa care este departe de mine.

E usor sa empatizez, atunci cand citesc presa internationala sau ma uit la filme, cu toti cei care au parte de tragedii. Le doresc tot binele si capacitatea de a reusi sa isi rezolve dilemele. Dar mai greu imi este cu cei din imediata apropiere. E dificil sa ai rabdare, sa te gandesti dincolo de tine.

Si tocmai cand aveam aceste framantari mi s-a propus sa particip la un mic experiment. Timp de o luna, in fiecare dimineata, sa citesc 1 Corinteni 13. Am acceptat provocarea.  

1 Corinteni 13

Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar, cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Imi doresc ca pe 1 iulie sa pot spune ca am inteles macar un procent din ceea ce inseamna dragoste. Si nu ma refer dragostea la cea pentru o singura persoana, ci la cea pentru toti cei din jurul meu.

Sa pot spune: "Iubesc lumea si pe toti oamenii"!

Ce cred eu ca e in mintea unora

Sa fie cumva - necum asa, ca sa iasa ceva, desi nu am o imagine clara. Poate, daca, sa vedem, vorbim, te sun, te caut si ne mai auzim. Concluzia?

Hmm...ce sa spun despre concluzie? Pai ar fi cam asa: lasa-ma nu ma lasa si totusi nu te mai juca asa, nu mai intreba, dar tin sa stii ca o sa ma doara ca nu te intereseaza soarta mea.

Asa...spuneai totusi ceva de o concluzie...Hmmmmm...ce sa spun eu...ca nu e nici da, nici nu, nici pe aproape de nu stiu. E cumva...asa ca si cum nu ar fi si totusi este.

Stii as vrea putina liniste sa imi revin, nu stiu exact din ce anume, dar sa nu indraznesti sa imi spui ca nu stiu ce vreau ca ne certam.

E imoral ce ai facut, dar evident ca fix de asta aveam nevoie, desi nu o sa recunosc asta niciodata.

O sa iti las de inteles ca esti cel mai aiurea din "curtea scolii", iar asta va fi de fapt un compliment, pentru ca voi incerca sa scot in evidenta ca de fapt nici macar nu ai auzit de cuvantul scoala, daramite sa mai ai idee si cu ce se mananca.

Eu cu siguranta as putea sa fac asta la plus infinit mai bine decat tine, dar nu trebuie sa iti demonstrez tie asta asa ca nu ai dreptul sa pui sub semnul intrebarii ceva.

Evident ca sensul existentei il stiu doar eu, dar tin secretul pentru mine. Lungul nasului trebuie sa il vada doar altii.

Asa... iar am ajuns la concluzie?

Pai ce concluzie vrei tu de la mine cand e evident ca tu esti pe minus argumente si iti castigi existenta doar ca sa ma provoci pe mine sa iti arat cat de inutil/a esti.

In orice caz vroiam doar sa iti mai spun ca nu esti cum erai la inceput.

Poate....dar....daca...mai vedem! Te caut eu! Cred!

Eu magnificul

Eu magnificul/a. In general avem o parere buna despre noi si suntem educati sau ne autoeducam ca meritam totul. Eu e pe primul loc, dupa mine  potopul. In ultimul timp observ ca asta e tendinta. Ce e drept e destul de usor sa te autopromovezi, mai ales ca ti se ofera aceasta oportunitate prin intermediul retelelor de socializare. Cuvintele mascheaza frumos un eu perfect.

Nu prea exista fisuri daca ramanem doar la ce scriem.  Este posibil ca problemele sa apara cand e vorba sa trecem la fapte. Sa spunem ca nu am nimic cu individualismul pentru ca am invatat pe propria piele ca grija de sine trebuie sa fie printre prioritati, pentru ca nimeni nu iti dedica o statuie. Si totusi cu acest focus pe sine ii ranim pe cei din jurul nostru. Exista posibilitatea ca si noi sa fi fost in postura celui care a avut de suferit.

Generatiile bunicilor si parintilor nostri nu au avut aceasta problema. Noi am castigat un nivel ridicat de educatie, acces aproape nelimitat la informatii, dar am pierdut vederea de ansamblu, dorinta de a imparti fara a cauta un avantaj in asta, rabdare, ambitie de a repara ce e stricat - nu de a arunca la gunoi.

Oare a meritat ca am castigat mai multa scoala, dar am pierdut compasiunea? Am o vaga senzatie ca bunicii nostri au fost mai fericiti si fara Eu magnificul/a.