Schite de familie - II

Nu am multe frici fizice, cateva imateriale, care pot parea normale sau putin exagerate. Dar de cateva zile ma chinuie una, pe care tot incerc sa o infrunt.

Imi e frica tare ca incep sa o uit, ca amintirile devin tot mai diluate, ca dorul doare la fel de tare, insa imaginea ei se scurge difuz prin minte.

Sunt deja trei ani si de cate ori trec pe la casa ei, unde mi-am petrecut jumatate din viata,dar acum imi vine sa fug de acolo pentru ca fara prezenta si zambetul ei totul pare infricosator si pustiu.

Parca m-as inveli cu cliseul "wake up when september ends" pentru ca doare prea tare. Si totusi imi aduc aminte cand ma trezea in fiecare dimineata, cu o voce calda, sa imi spuna ca e timpul sa plec la scoala, dupa ce facuse deja focul si era cald in casa.

Nu conta ce pofte culinare aveam, de fiecare data se apuca de gatit. Se asigura ca din pensia ei mica imi da si mie bani de buzunar sa imi cumpar ceva dulce.

Imi multumea de fiecare data cand o ajutam. Nu o sa ii uit degetele lungi...poate trebuia sa fie pianista, gustul impecabil pentru haine, bunatatea si altruismul.

Era frumoasa. Uneori ma intreb daca nu cumva o parte din ea sunt eu acum. Si daca nu imi doresc sa fie asa! Imi e tare dor.

Schite de familie

Stiam ca se gandeste la ceva de fiecare data cand isi rasucea intre degete o bucla. Am imaginea asta cu tata inca din copilarie. Doar culoarea parului s-a modificat gradual, de la negru taciune la un gri intercalat de alb.

Cand vorbim chestii serioase, in rarele momente cand ne vedem, inca se mai joaca cu degetele in par. Poate ca si el isi aduce aminte ca de la "baietoiul lui tata" vorbeste acum cu Irina, care ii spune, pe sarite, ca de multe ori nu ii place viata de adult.

Mi se pare ca uneori vrea sa imi spuna ca ii pare si lui rau ca nu mai am varsta cand imi povestea ce a vazut el in tarile de dincolo de granita, cand imi ascundea cheia de la casa ca sa verifice daca m-am intors devreme acasa, cand imi spunea amuzat ca iar am luat note pe ochi frumosi pentru ca nu ma vede niciodata invatand.

Imi pare si mie rau dupa acei ani in care mi se parea ca sunt cel mai fericit copil din lume pentru ca imi aducea bicicleta la care visam, ciocolata cu iaurt de capsuni sau scuterul cu care aveam sa impresionez 90% din populatia masculina din zona cand ma plimbam cu el.

Si eu duc lipsa acelor momente si as vrea de multe ori sa ii spun asta, dar nu mi se pare adecvat. Ma tem uneori ca o sa creada ca nu mi-a insuflat curajul necesar sa infrunt viata, regulile de etica dupa care el s-a ghidat de cand il stiu sau nelinistea lui continua de a cauta perfectiunea.

In schimb povestim ce ni se intampla peste saptamana si, uneori, ne exprimam cu voce tare dragostea ce ne-o purtam. Insa ma surprind si pe mine adesea jucandu-ma cu o suvita de par, cand ma gandesc cum sa trec cu brio de provocarile vietii de adult.

 Mama da dovada de o mare abnegatie. Mi-o aduc aminte, in perioada copilariei, ca de multe ori prelua sarcinile mele si acum imi pare rau ca mi se parea normal sa faca asta. Avea momente cand ne tinea loc si de tata, care era plecat mult de acasa.

De aia i-au revenit unele sarcini mai grele, dar metodele nu au dat gres. A fost nevoita ca sa arunce dupa mine multi papuci de casa, pentru ca altfel nu reusea sa ma faca sa fiu ordonata. Acum sunt si ii terorizez si pe altii.

M-a invatat sa cred, sa ma rog si sa nu raspund la rau cu rau. Cand ma abat de la principiile astea imi aduc aminte din nou de ce nu imi place sa fiu mare. Povestim des la telefon, avem discutii in contradictoriu, dar nu stiu cum face pentru ca mereu "ma pune pe picioare" cand simt ca mi s-au inecat toate corabiile.

Aproape tot timpul era zambitoare bunica. Cred ca lumea asta are nevoie de milioane de femei ca ea ca sa invete din nou ce inseamna cu adevarat sa fii om. Poate unele regrete le am pentru ca nu reusesc sa imit macar o parte din ceea ce facea ea.

O intoarcere la radacini cred ca e nimerita in momentele in care incerci sa te pozitionezi/repozitionezi in raport cu tine si cu cei din jur.

Cum ma afecteaza criza?

In ultimul timp toate discutiile cunoscutilor se invart in jurul crizei. Cutitul strapunge tot mai mult in "carnea" oamenilor de rand. Primul val se pare ca loveste mai rau in acestia decat in cei bogati care in ciuda previziunilor proaste si-au petrecut vacantele in locuri exotice. Si totusi criza trebuie sa ne invete ceva. Sa ne reamintim ca trebuie sa fim mai cumpatati si mult mai economi. Poate e timpul sa renuntam la multe lucruri care pana acum pareau indispensabile. Lucrurile trebuie tratate cu mai multa responsabilitate si pragmatism. Disperarea nu este solutia de a iesi din criza. Este exact lucrul de care trebuie sa ne ferim cel mai mult ca sa reusim sa trecem peste aceasta perioada neagra. Daca sunteti stresati si voi sper ca veti rezolva nemultumirile. Eu incerc sa imi reamintesc mereu ca trebuie sa fiu alaturi de familie, de cei dragi, ca sa pot trec si peste asta. Indiferent de vremuri, crize, probleme, familia este singurul adapost, asa ca incerc sa o pretuiesc.