Oamenii tăcuţi

Oamenii tăcuţi, aşa le spun eu celor pe care îi văd destul de des, în drumul meu spre muncă. În funcţie de locul în care ne întâlnim îmi dau seama dacă am întârziat şi e cazul să măresc pasul.

Uneori le zâmbesc, alteori le critic vestimentaţia, dar adesea mă întreb care le-o fi povestea de viaţă. Oare o duc bine, rău, sunt îndrăgostiţi, îşi iubesc copiii?

Sunt acei oameni tăcuţi speciali, cum de exemplu este puştiul de liceu care mă face să regret că m-am născut prea devreme, că altfel cine ştie, poate eram colegi de clasă. Sau bătrânul din blocul vecin, care îşi trăieşte o parte din viaţă de la geamul de la bucătărie, urmărind graba oamenilor adulţi, în drumul lor spre muncă.

Există oamenii tăcuţi, care involuntar fac parte din viaţa noastră. Uneori ei sunt mai prezenţi în ea, decât cei care au promis să facă asta, dar nu au timp.

Să fii sănătos - sănătoasă!

Ştiu că e o modă mai nou să ai drept animal de casă diverse păsări, dar azi vreau să vorbesc despre conceptul "curcă". E inventat de mama sau cel puţin aşa încearcă ea să mă alinte când îi mai spun că iar am o problemă de sănătate. Îi e greu, ca şi mie de altfel, să înţelegem cât de mult s-au schimbat lucrurile de la o generaţie la alta, pentru că ea se tratează adesea cu chestii naturiste şi e relativ bine mersi. Eu nu prea. În orice caz de câţiva ani tot trebuie să fac analize, mai des sau mai rar, şi să iau tratament. Nu e grav, dar nici nu pot să ignor.

De vreo zece luni fac analize în fiecare lună şi scot suficienţi bani din buzunar, iar asta în condiţiile în care am un medic super, mereu dispus să mă ajute, cum rar mai găseşti în ziua de azi. Asta în condiţiile în care, după luni de umblat pe drumuri şi pe la zece birouri, cozi şi taxe, am reuşit să închei contractul cu Casa de Sănătate Bucureşti şi să mă înscriu la Casa OPSNAJ. Şi nu am încheiat încă totul. Casa Bucureşti îmi este datoare cu nişte bani, pentru că am plătit în plus timp de trei ani, dar o să mai dureze puţin, pentru că e de dat şi nu de luat. Şi probleme nu am doar eu ca pacient. 

Un prieten, manager de farmacii, îmi povestea în weekend că reţeta electronică e un coşmar tipic românesc. Ministerul Sănătăţii a încercat să vină cu un sistem integrat, care evident că nu funcţionează, aşa că e foarte complicat ca farmaciştii să elibereze reţete. 

Îmi mai spune că vin pacienţi cu boli grave, care au nevoie de tratament, de exemplu cei care au hepatită am uitat ce tip), al căror tratament costă pe lună aproximativ 100 milioane de lei. Ce să facă el? Îi dai tratamentul cu riscul să rămâi fără banii de la Casa de Sănătate, îl laşi să moară? Evident că înjuri sistemul şi te rogi în gând să fii sănătos sau cel puţin să trăieşti cu impresia că eşti sănătos şi să mori cu nervii intacţi.

Uneori nici mie nu îmi e uşor să tot plătesc zeci de analize, dar fac tot posibilul. Dar cei care chiar nu au ce fac? Aşa că noua propunere de tăiere a finanţării spitalelor private mă sperie îngrozitor de tare. Încă am coşmaruri cu holurile de la policlinica de pe Batiştei sau spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi, când am dormit cu alte două paciente în pat. Sau când plângeam de durere, iar asistenta mi-a spus să mă duc să dorm că nu are ce să îmi facă.

Aşa că urarea: "Să fii sănătos-sănătoasă!" trebuie repetată ca o mantra, de mai multe ori pe zi, mai ales în România.

Supradoza de luni

Am uneori senzaţia că iau supradoză de informaţii. Nu de multe ori se întâmplă să trec doar peste titluri şi dacă nu îmi atrage nimic atenţia la ele mă duc să caut altceva. Evident că îmi permit să fac asta, pentru că de cele mai multe ori am de unde alege.

Dar se întâmplă şi să nu am de unde şi caut disperată articole care să mă facă să vibrez, să vreau să spun: "aşa îmi doresc să scriu şi eu". E greu să scrii la superlativ despre viaţă, mai ales cu infuzia şi intoxicarea asta de "senzaţional, nu o să îţi vină să crezi" şi aşa mai departe.

Cum să scrii despre simplitate, astfel ca la final cititorul să îşi spună în sinea lui: "Viaţa mea e puţin altfel, în comparaţie cu ce era înainte să citesc asta"?!?!

 E foarte greu să scrii despre ce e în mintea ta, pentru că, în ciuda evoluţiei comunicării, sensibilităţile au rămas aceleaşi. Poate chiar aş putea spune că s-au aprofundat, pentru că am "încasat-o" de prea multe ori aşa că suntem rezervaţi şi am ridicat ziduri mai înalte decât zgârie norii.

E greu să spui, să scrii, despre lucrurile simple, pentru că asta înseamnă expunere, care e "interzisă" în era social media.

Chestii de fete - Azi despre ten cu probleme

Chestii de fete pe ordinea de zi. Cred că nu sunt singura invidioasă pe cele cu tenul de porţelan, fără puncte negre, riduri şi piele de catifea. Cum în viaţă nu prea ai parte de ce îţi doreşti mă aflu în categoria femeilor cu ten problemă.

E gras pe alocuri, uscat în altele, un mix cum greu găseşti, de nedorit oricum. De prin facultate am făcut turul medicilor dermatologi, am încercat toate cremele posibile, beau apă pentru hidratare, am folosit loţiuni tonice, am făcut sesiuni cu laser şi alte aparate minune, dar tot aveam probleme.

Şi când nu ai un ten frumos ţi se pare că toată lumea se uită la tine şi ai vrea să îi opreşti, să le explici că ai făcut tot ce se putea pe lumea asta, dar tot nu ai obţinut marele premiu: adică ten de porţelan, cu piele de catifea. Acum e mult mai bine.

Formula magică? Multă muncă, ca să fiu sinceră. Se numeşte o sesiune de curăţare lunară a tenului, la Slimart, cremă de faţă Dr Kadir (pe care probabil doar la Slimart se găseşte, dar fac minuni aceste produse), propolis dimineaţa pe zonele cu probleme, înainte de machiaj, seara mix de creme anti acnee şi ten cu probleme, când e nevoie cremă de gălbenele, beau multă apă, plus apă termală, ulei de argan, aer curat şi soare. Nu e advertorial articolul, dar azi am trecut pe la cosmetică, un an de când mă ţin de sesiunile lunare de curăţare şi mi-a spus cosmeticiana că se vede. Eforturile nu au fost în zadar.

Aşa că fetele cu probleme pot încerca, deşi e recomandată şi o vizită la dermatolog.

Mult succes pentru un ten perfect, fără photoshop!

Vină

Nu am exagerat cu rezoluţiile pentru noul an. Asta pentru că încerc să nu provoc "soarta" sau să îmi ofer singură motive de depresie, când o să fie vremea să fac bilanţul. Începutul de an e mai greu pentru mine, deoarece se dublează, oarecum, cu ziua de naştere. În orice caz, deja am încălcat un lucru propus: să mănânc mai puţină ciocolată. Nu destul că nu ar trebui să mănânc deloc, pofta ucigătoare de frumuseţe, dar aducătoare de calorii şi endorfine, îmi vine pe la miezul nopţii.

Blestemată dependenţă, în faţa căreia cedez, de parcă nu am nicio putere, mi se dizolvă ambiţia şi mă grăbesc spre dulap ca să găsesc ciocolata. Ştiind că procedez ca un hoţ încerc să ascund ambalajul că nu care cumva să îl vadă cineva, dacă se poate nici măcar eu. Şi acum când scriu, simt o vină ucigătoare, pe care încerc să o maschez mergând cât mai mult pe jos. Şi cum păcatul este dulce la propriu, dar şi la figurat, ciocolata nu îmi provoacă stări de rău, aşa cum o fac alte mâncăruri, pe care le evit ca să pot funcţiona în parametrii normali.

Şi tot din seria obiceiurilor proaste: încep să devin din ce în ce mai dependentă de telefon. Mai tot timpul îmi oferă motive să fiu încântată de el.
Mă simt uneori ca Raj:))

Blestemată tehnologie, care mă transformă într-o sclavă. În rest, numai de bine cum se spune. Adică un nou an nu prea poate schimba multe.