Ciudăţenii

M-aş explica şi nu prea. Aş da de pământ, aş urla, aş plânge, aş râde, aş dansa şi m-aş amuza, asta în cazul în care nu aş fi ironică, dar multe nu mai pot să le fac. Nu am cui, nu are cine să mă asculte, nu vreau, nu pot, nu am chef, ar putea ieşi aiurea, s-ar putea supăra unii sau aş putea fi prea fericită, iar asta mi s-ar putea părea dubios. Multe chestii sunt inevitabile, dar unele momente, din timpul trecut recent, îmi dau de înţeles că totul e sucit, numai aşa ca să îţi consumi neuronii, să ai coşmaruri şi să ajungi să consulţi dicţionarul de interpretare a viselor, că până şi ţie, adeptă în secta lui Toma necredinciosu, ţi se pare dubios că visezi că eşti martor la o crimă, în care sunt implicaţi actori din viaţa reală. E ciudată şi absurdă piesa asta care mi se derulează de ceva timp în faţa ochilor şi mă jur că am impresia că vorbesc la pereţi. Aşa cum mi s-a părut dubios să păşesc pe o mochetă verde în autobuzul care m-a dus la Romană. Mă tem că nu mai am ochi pentru extraordinar, ci doar pentru anomalii, fapt care mă face să trag cortina. Vorba unei noi generaţii"multe lucruri încep să nu mai facă sens".

Another story - XXI

Avea momente când îşi dorea să se acopere cu mantia lui Harry Potter, să fie invizibilă, pentru a se vedea pe sine din afară. Mai ales în acele momente care aveau să îi schimbe monotonia existenţei. Atunci când zâmbetul ochilor căprui avea să devină timid şi totuşi s-a uitat direct spre ea. A îndrăznit el, pentru că ea uitase cum să facă asta. În materie de sentimente e ca şi atunci când vrei să dansezi, dar picioarele ţi se încurcă între ele. Pentru că la început trăieşti cu senzaţia pe care o ai când te visezi goală în faţa unei gloate, condusă de persoana pe care tu vrei să o impresionezi cel mai mult, cu inteligenţa ta. Dar zilele treceau şi ea simţea că se îmbracă. Senzaţia că poate să asocieze zâmbetului ochilor căprui, dorinţele, temerile, atingerile şi apiraţiile. Because it's a crazy world. Anything can happen.

A spune sau nu

"Astazi ce gandesc cei vii poate fi spus doar de morti" - nu stiu unde am citit asta, dar mi s-a parut relevant. Amuzant e ca tot mai des cu totii jucam cartea sinceritatii, una riscanta de altfel. Am momente, in starea de semi adormire, cand imi construiesc in minte cele mai dure si sincere discursuri pe care trebuie sa le adresez unor persoane, dar cand ma trezesc renunt la idee. Ce rost are sa spui? Multe lucruri nu mai trebuie spuse pentru ca te trezesti in situatia: imi e mie rusine de rusinea lui.Imi place sa cred ca macar cu eul nostru suntem sincer, in rest cred ca uneori e bine ca multe lucruri sa ramana nespuse.

Girl, You'll Be A Woman, Soon

E greu să fii femeie, să fii om şi aşa mai departe. După părerea mea gluma considerată misogină: Un om şi o femeie mergeau pe stradă, nu face decât să confirme teoria că e dificil să faci parte din "secta" sexului feminin. De exemplu, pierzi cel puţin 30 de minute pe zi pentru machiaj, pregătire de seară, care presupune uleiuri antiriduri, de întindere, creme de noapte, de corp şi povestea continuă. E mai rău ca task-urile stresante pe care le primeşti de la şef. Dimineaţa nici nu mai spun, e un purgatoriu zilnic: răscoleşti şifonierul, îţi promiţi că o să arunci toate hainele pe geam, te gândeşti că la următoarea leafă o să îţi cumperi tricoul culoarea lămâii nebune, ca să se potrivească cu fusta, iar asta nu e opţional, mereu ai nevoie de ceva. Când termini cu ţinuta, nu ai poşetă sau pantofii potriviţi, nu găseşti colierul asortat şi intri în panică de timp. Îţi promiţi că nu o să mai mănânci ca să stea hainele ca turnate pe tine, promisiune pe care o uiţi când te cuprinde un leşin şi evident că cel mai repede îţi revii în simţiri cu un baton de ciocolată. Sau cel puţin eu aşa fac, când am o criză de dulce.

Până acu câteva luni eram genul scândură. Mama, în perioadele în care are mult liber, se uită la emisiuni despre sănătate, aşa că i se părea ei că aş putea suferi de anorexie:)). I-am explicat că nu e cazul, dar continua să mă ameninţe cu diverse doar doar să mă facă să mănânc mai mult. M-a pârât inclusiv tatei şi e distractiv să îl aud când mă ia cu binişorul şi îmi dă sfaturi de nutriţie. Din cauza unor probleme m-am îngrăşat cu vreo cinci kilograme. Şoc şi groază. Am început cu isterii, mama cu ameninţări:)) Eu că nu se poate, ea că e foarte bine, că nu se mai vede prin mine. Pentru a împăca ambele tabere m-am apucat de sport, pentru că în general am un regim de viaţă sănătos. Dimineaţa abdomene, mult mers pe jos şi bicicletă eliptică. După vreo lună mă mândream ieri că simt abdomenul întărit, eram fericită, şi mă dădeam mare în faţa "lu sormea". Evident că după zece minute m-a luat cu leşin de foame şi am mâncat. E grea consecvenţa:)). Deci vă spun eu că e foarte greu să fii femeie.

Ce probleme mai aveţi de adăgat dragele mele greu încercate de condiţia care ni s-a oferit "cadou" la naştere:))?

Dramă şi nu prea

Vineri este ziua aia care îţi creşte speranţa de viaţă, cu maxim trei minute, că evident îţi dai seama că e o mare înşelătorie. Fiecare aşteptare a zilei de vineri nu face decât să îţi aducă riduri, care nu se estompează cu somnul de 12 ore, pe care îl practici sâmbătă sau duminica, asta în cazul fericit în care nu munceşti cu drag şi spor, pentru că nu-i aşa că tot ce e ordin îndeplinim cu plăcere. Dar să nu divagăm de la subiect, deşi am şi uitat ce vroiam să scriu.

Clar e de vină vârsta, una din multele drame care îmi consumă eul interior şi implicit viaţa. Aşa că prefer azi să continui cu dramele: tinerii liceeni, după care mi se lipesc ochii destul de des, dar atunci când deschid gura aş vrea să se deschidă un hău să mă înghită pe mine sau pe ei. Semne de îmbătrânire prespun, dar aici dau de altă dramoletă: cum să mă menţin tânără dacă atunci când tai legume am nevoie de "bărdiţă"? Totul e tare pe lumea asta? Poate e o consecinţă a teoriei promovată de societate şi guvernele care s-au tot succedat: toată lumea să fie tare.

În orice caz vine weekendul şi eu mă bucur. Iar celor care au de gând să înceapă cu teorii că suntem nişte sclavi angajaţi, iar adevărata viaţă e în weekend să se lase pagubaşi. Teoria e veche, de pe vremea înteleptului rege Solomon, care a spus că totul e goană după vânt. Ştim asta, de aia nu ne gândim prea mult, că altfel nu am avea un motiv să trăim, iar o lume de depresivi este exact opusul a ceea ce ne-am putea dori de la viaţă şi societate.