Dramă şi nu prea

Vineri este ziua aia care îţi creşte speranţa de viaţă, cu maxim trei minute, că evident îţi dai seama că e o mare înşelătorie. Fiecare aşteptare a zilei de vineri nu face decât să îţi aducă riduri, care nu se estompează cu somnul de 12 ore, pe care îl practici sâmbătă sau duminica, asta în cazul fericit în care nu munceşti cu drag şi spor, pentru că nu-i aşa că tot ce e ordin îndeplinim cu plăcere. Dar să nu divagăm de la subiect, deşi am şi uitat ce vroiam să scriu.

Clar e de vină vârsta, una din multele drame care îmi consumă eul interior şi implicit viaţa. Aşa că prefer azi să continui cu dramele: tinerii liceeni, după care mi se lipesc ochii destul de des, dar atunci când deschid gura aş vrea să se deschidă un hău să mă înghită pe mine sau pe ei. Semne de îmbătrânire prespun, dar aici dau de altă dramoletă: cum să mă menţin tânără dacă atunci când tai legume am nevoie de "bărdiţă"? Totul e tare pe lumea asta? Poate e o consecinţă a teoriei promovată de societate şi guvernele care s-au tot succedat: toată lumea să fie tare.

În orice caz vine weekendul şi eu mă bucur. Iar celor care au de gând să înceapă cu teorii că suntem nişte sclavi angajaţi, iar adevărata viaţă e în weekend să se lase pagubaşi. Teoria e veche, de pe vremea înteleptului rege Solomon, care a spus că totul e goană după vânt. Ştim asta, de aia nu ne gândim prea mult, că altfel nu am avea un motiv să trăim, iar o lume de depresivi este exact opusul a ceea ce ne-am putea dori de la viaţă şi societate.

Vin alegerile! Runda parlamentare

Pe zi ce trece mă conving că e promisiune falsă pe care o faci faţă de tine sau de alţii dacă declari: eu niciodată. Prins în iureşul de zi cu zi ajungi uneori să trăieşti un miracol şi îţi aduci aminte că acel niciodată a fost doar o minciună şi o lipsă a cunoaşterii propriului eu. Nu ajungem să inventăm apa caldă, dar asta nu înseamnă că nu suntem inventivi. Îmi doresc, acum în prag de alegeri parlamentare, ca fiecare să îşi facă o introspecţie şi să decidă raţional, deşi variantele care ni se pun la dispoziţie ne lasă un gust amar. Fără frustrări, resentimente sau ranchiună să gândim "out of the box", fără acel "niciodată". Ştiu că e greu, pentru că la o analiză mai profundă a numelor care ni se propun vom descoperi pe liste odrasle de politicieni, oameni de afaceri, politicieni care îşi doresc imunitate, persoane în care recunoaştem diverse patologii, adică o gamă largă de interese, care se doresc reunite la Palatul Parlamentului. Nu ne-a ieşit să îi reducem, în urma referendumului, dar poate reuşim măcar să îi cernem puţin.

P.S. Şi la americani vin alegerile. Din ce am urmărit campania electorală, îmi doresc ca multe practici de la ei să se aplice şi la noi.

P.S.2 Sunt de acord cu cei care îi critică pe politicienii care sunt activi pe conturile de pe social media doar în perioada campaniilor electorale.

Luaţi exemplu de la ei:

Modern versus expirat

Uneori schimbările nu fac bine. Pentru că creierul nostru şi genele nu s-au schimbat, ci au rămas în mare, la fel ca acum câteva secole. Aşa că oricât am încerca să modificăm, nu facem decât să stricăm, chiar dacă nu recunoaştem asta.

Citeam zilele trecute o anchetă, în La Repubblica, despre tinerii şomeri, care spun că nu mai au identitate.

"Suntem fii nimănui. Aşteptăm un miracol". O criză de identitate. Pe vremea mamei lucrurile nu păreau atât de complicate: femeile aveau grijă de casă şi copii, iar bărbaţi munceau să întreţină familia. Divorţurile erau mai puţine.

Un alt studiu, publicat în The Telegraph, arată că valorile moderne aplicate în viaţa de cuplu duc, în mare parte la divorţ, pentru că bărbaţii se simt "intimidaţi" de independenţa femeilor.

E foarte greu să găseşti un echilibru cu tine, cu celălalt, cu lumea, cu societatea care mereu se schimbă, pe când valorile întipărite în gene şi ADN nu pot fi "şterse cu buretele".

E o luptă împotriva firii, sau cum spunea apostolul Pavel ""Când vreau să fac binele, răul este lipit de mine."

Ştiam eu că e greu să fii om.

 

Ce faci?

Nu vrei, dar totuşi de întâmplă să ajungi să nu îti mai doreşti să vezi oameni. Începi să te imaginezi într-o lume invariabilă, populată de minus şi plus infinit, pentru că e clar că nu am rezolvat încă dilema timpului, ori nu ne ajunge, ori ne batem joc de el, ori vrem să treacă doar când dormim şi să stea în loc când iubim.

Eu una am o mare problemă cu timpul, iar întrebarea: ce mai faci? mi se pare cea mai dificilă dintre toate. Cum aş putea să răspund la asta? De obicei fug de responsabilitate şi răspund: Nimic în mod special, doar rutină.

Pentru că mi se pare că mi-aş viola propria intimitate dacă aş spune că în mintea mea se perindă zeci de gânduri, idei ratate, cărţi nescrise, romane, vieţi, crime, iubiri, văpăi care mă consumă sau imi provoaca scârbă. Ar fi absurd să spun că îmi pare rău că nu am reuşit să fiu genială în rutină sau că îmi imaginez că Superman, Batman chiar există, iar dimineaţa ne întâlnim la intersecţia Arcul de Triumf.

Mă tem să spun că vreau să plâng în dimineţile când trec pe lângă bătrânelele de la metrou, care au venit să vândă flori. E dureros să asociez frumuseţea florilor cu urâţenia sărăciei şi demnitatea cu care ele încearcă să îşi câştige restul de existenţă rămas. Oare cum suportă, în înţelepciunea lor, neputinţa de schimba ceea ce li se întâmplă? Îmi e friccă să mă opresc şi să le întreb toate astea că poate voi primi acel răspuns care nu îmi va mai da pace să dorm liniştită, pentru că uneori ignoranţa e cheia supravieţuirii.

Sunt incapabilă să spun că de fapt aş vrea să ţip, să îl fac nenorocit pe x, să îi dau cu poşeta în cap nesimţitei care de dimineaţă a intrat în coliziune cu mine, dar nu şi-a cerut scuze că deh era blondă şi înaltă, iar de la statura ei nu se văd neînsemnatele ca mine.

Poate, cum spunea un prieten săptămâna asta, am profil de criminal în serie:D!.

Ce fac?....Nimic în mod special. Muncă, somn şi dentist.

O să fie bine! In memoriam

Septembrie nu e o lună de care vreau să îmi aduc aminte, mai ales în ultimii doi ani. Pentru că de atunci cea care îmi spunea mereu "o să fie bine" a încetat să existe.

De atunci nu mai sunt zece feluri de prăjituri, foc în sobă, certuri pe probleme politice, scrâjele sau lumea explicată în cuvinte simple, dar clare.

Îmi este extrem de dor să mai aud o dată: O să fie bine! şi chiar să fie.