De ce "Joaca de copii mari"

Iesi de pe bancile facultatii cu ambitie si determinare. Cand ajungi sa ai primul job pui la bataie energie, timpul liber si asculti tot ce ti se spune, in speranta ca inveti de la cei mai buni decat tine. Si nu ti se pare ca faci un efort prea mare, pentru ca asta ti-ai dorit. Si e normal. 

Oarecum viata de atunci se aseamana cu un site de stiri, tot timpul e ceva nou, mereu trebuie sa raspunzi unor intrebari, mereu ce e scum e mai important, decat ce a fost ieri.

Dar timpul trece, nu mai vrei sa iesi in fata ca sa demonstrezi ceva, pentru ca ai inceput sa iti dai seama cat valorezi, unde iti sunt punctele forte sau slabe.

Incerci sa te concentrezi mai mult asupra ta, nu mai urmaresti senzationalul, ci mai degraba calitatea. Incepi sa te intorci la joaca, la ceea ce iti doreai, dar intre timp ai pierdut din vedere. Esti un adult, care a ajuns sa se inteleaga, sa prioritizeze si sa isi acorde timpul necesar pentru joaca.

De aceea blogul meu, care s-a numit foarte mult timp Stirile lui Urs, s-a transformat in "Joaca de copii mari". 

Pentru ca eu m-am transformat, pentru ca stiu sa fac ordine in stiri, in prioritati, stiu sa "aleg" oamenii cu care ma inconjor si ce informatii accept sa imi controleze starea si creierul.

Care este rostul liberului arbitru

Schimbarile ne prind din urma sau le generam chiar noi, prin ceea ce facem. Am asistat/participat in ultimele luni la nenumarate discutii despre comportamentul nostru in raport cu ceilalti. Se pare ca unele aspecte s-au complicat atat de mult, incat confuzia pare cea mai apropiata stare de normalitate.

Ajungem sa o acceptam, pentru ca nu gasim o alta explicatie. Inca mai exista misogini, misandre, femei folosite pe post de obiecte si asa mai departe. Asa ca in unele aspecte ale vietii pare ca nimic nu s-a schimbat. Si totusi...cam nimic nu mai este cum era. 

Am citit de dimineata un gand care mi se pare ca pune o lumina noua asupra acestei confuzii:

"A fost necesar ca Adam si Eva sa fie creati ca agenti morali liberi, ca sa fie capabili sa iubeasca. Era necesar ca ei sa aiba capacitatea si libertatea de a face raul, chiar daca nu aveau motive sa-l faca".

Deci pana la urma tine de alegere.

Ne asemanam cu parintii nostri mai mult decat am crede

Uneori ma simt vinovata ca am timp sa iau pranzul, sa mananc linistita, fara sa fiu in fata laptopului facand o stire sau urmarind cine stie ce declaratie. Dar imi trece repede si ma bucur de mancare, dar mai ales de discutiile pe care le am cu fetele.

Nu e ca si cum am fi in agora, dar garantat asa ar trebui sa arate comunicarea. Bine, e posibil sa fie nevoie sa mai exersam la capitolul: nu iti intrerupe interlocutorul.

Astazi, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbim despre felul in care parintii nostri au ales de multe ori sa nu faca anumite lucruri, de frica de a nu ajunge "in gura lumii". Aparent generatia noastra nu mai are aceasta problema.

Mai ales ca locuim intr-un oras aparent mare, unde nu  ne cunoastem vecinii, deci impactul barfei este limitat la acest nivel.

Eu insa cred ca nu este chiar asa. Si noua ne pasa de "gura lumii", desi a imbracat alte forme. O dovada clara a acestui lucru sta chiar in succesul retelelor de socializare. Aratam lumii cine suntem, ce facem, pentru ca inconstient cautam sa fim validati. Nevoia de acceptare intr-o comunitate (care acum este un mix de real cu virtual) este la fel de actuala cum a fost si la stramosii si parintii nostri.

Ne pasa, intr-o masura mai mare sau mai mica, de ce spun altii despre noi. Si nu e neaparat un lucru rau, daca nu facem din asta centrul existentei noastre de a fi.

Pentru ca nu detinem noi toata intelepciunea si uneori trebuie sa fim adusi cu picioarele pe pamant. Si, in plus, cred ca la varsta asta incep sa reduc cumva conflictul dintre generatii, dintre mine si parintii mei.

Cert e ca toate vin cu timpul.

Spune-mi ce mananci ca sa iti spun cine esti

Filosofia nu prinde bine pe stomacul gol. Dupa cum nici viata traita doar pentru mancare nu aduce cu sine satisfactii supreme, poate doar mici revelatii de care se vor bucura, in mod special, papilele gustative.

Daca la prima vedere pare o chestiune banala, mancarea este de fapt un univers vast. Existenta noastra graviteaza in jurul ei, uneori inconstient, pentru ca ne-am obisnuit atat de mult cu ea incat de multe ori o tratam cu superficialitate.

De-a lungul timpului insa am observat anumite tipare cand e vorba despre mancare, care te ajuta sa intelegi mai bine oamenii din jurul tau.

Desi pare truism, gusturile variaza foarte mult nu doar de la o zona geografica la alta, cat de la o casa la alta. Fiecare are stilul sau de gatit sau a fost obisnuit cu un anumit gust, in functie de cum gateste mama sau bunica.

Daca unora dintre voi o sa li para bizar sa combine capsunile sau fragii cu smantana si putin zahar, servite alaturi de o portie de mamaliga, altii stiu deja ca este o delicatesa rara, care nu se regaseste nici macar in meniurile celor mai fancy restaurante.

Insa in ciuda diferentelor de gust, toleranta sau preferinte, cand e vorba de mancare am invatat ca un meniu variat inseamna calea de mijloc.

Si e greu sa faci asta, mai ales in momentul in care te-ai decis sa ai grija de tine si sa mananci mancare gatita, nu semi - preparate, covrigi cu iaurt sau biscuiti.

Ma lovesc de problema asta de fiecare data cand ma apuc de gatit. Mai ales ca o fac in primul rand pentru mine, o persoana extrem de pretentioasa cand e vorba de mancare, care mai are si probleme cu fierea.

Asa ca e o adevarata provocare sa mananc hrana sanatoasa, variata, care sa nu imi provoace crize de bila. Nu e usor, dar va asigur ca se poate. Bucataresc, mananc in oras (uneori si fast food) sau comand.

In cazul in care nu aveti timp sa gatiti si v-ati saturat sa comandati dintr-un singur loc e cazul sa incercati http://www.foodpanda.ro/

Simplu, eficient, fara prea multe batai de cap, cu feluri de mancare variata, care sa satisfaca gusturile tuturor.

Nerv de primavara...

Imi e neclar inca unde este, de fapt, problema: ca ne-am obisnuit sa nu mai credem in bine sau ca ne asteptam ca lucrurile rele sa se intample oricand, drept urmare nici macar nu mai reactionam.

Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.

Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.

Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.

Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai  multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".

"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.

Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.

Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.

Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.