Imi e neclar inca unde este, de fapt, problema: ca ne-am obisnuit sa nu mai credem in bine sau ca ne asteptam ca lucrurile rele sa se intample oricand, drept urmare nici macar nu mai reactionam.
Ne grabim tot timpul, desi nu prea stim spre ce anume. Ca sa spun asa ne grabim pe timpul nostru, pe tineretea noastra, pe sanatatea noastra, in general pe ce este al nostru. Si ne amagim deseori ca de fapt am castigat ceva, dar in fapt nu facem decat sa mai adaugam o noua dependenta.
Admit ca uneori e ca si cum as face echilibristica pe o sarma deasupra unei vai adanci. M-am invatat cu unele lucruri, drept urmare fac niste compromisuri ca sa pot sa obtin acel "ceva" pentru a pastra acele lucruri.
Un cerc vicios, de care sunt convinsa ca v-ati lovit si voi. Si nici asta nu ma deranjeaza atat de tare, pentru ca pana la urma urmei trebuie sa iti ocupi mintea cu ceva, ca nu cumva sa ramai intr-adevar cu gandurile tale care ar putea sa fie prea limpezi ca sa le poti suporta.
Ma deranjeaza in schimb politetea asta falsa pe care au inceput sa o afiseze din ce in ce mai multi. Nu ti se mai spune nimic direct, ci totul e dupa "cires".
"Nu ca nu imi place de tine, doar ca acum trec printr-o perioada dificila. O sa ne vedem...te sun saptamana viitoare...Am iesit cu ea, dar nu a fost chimie asa cum e cu tine... A fost asa o simpla ratacire, de fapt nu inseamna nimic...O sa te caut cand o sa am un loc liber..." si lista poate continua.
Politetea asta falsa consuma timpul ambelor parti si cred ca uneori e mai bine ca sa fie pus punctul pe I, sa se foloseasca raspicat NU, NU VREAU, NU SE POATE.
Si ma gandesc ca daca am fi mai directi, brusc am avea timp pentru noi, nu ne-am mai grabi asa in neant si am afla de fapt ce ne-a consumat viata pana acum.
Insa asta nu inseamna ca refuz utilitatea politetii adevarate. Gentlemani si doamnele isi vor avea rostul lor in orice societate. Pentru ca nu suntem barbari in adevaratul sens al cuvantului, ci oameni care incearca (inca) sa isi dea seama sub ce forma mai e acceptata umanitea in societatea actuala.
duminică, 30 martie 2014
joi, 6 februarie 2014
Care e viteza ta de citire
Sunt fana testelor. Cred ca mi se trage din perioada studentiei cand eram "cobaiul" colegei mele, care era studenta la psihologie.
Ma punea sa fac zeci de teste, desi rar imi comunica rezultatul. Tind sa cred ca a fost spre binele meu :)).
Am facut un test foarte dragut unde afli cat de repede citesti. Mi-a iesit un rezultat decent ca sa spun asa.
Cine vrea sa il faca e invitatul meu :)
luni, 27 ianuarie 2014
Iernile copilariei mele
Iernile copilariei mele, mai exact pana pe la 14 ani (inca ma jucam cu papusile si nu regret nimic), erau cu zapada multa si ger de imi scartaiau talpile papucilor.
Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.
Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.
Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).
Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).
Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele). Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))
Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.
Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.
Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.
Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.
Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.
Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.
Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.
Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.
Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.
Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.
Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.
Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.
Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.
Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?
Erau pline de chiote si gasti formate din copiii "cartierelor". Eram gastile de pe Botusel si cele de pe Preluca (in secret am suferit mult ca eu stateam pe Botusel, pentru ca pe Preluca mereu parea mai interesant), fiecare cu partiile lor.
Nu prea ne amestecam, pentru ca nu iesea bine. Era chestie de mandrie. Botuselul spre centru, nu cartierul din planul secund, unde stateau doar cei mai nefericiti care aveau de facut pana la scoala cam 10 kilometri (asta in cazul in care reuseau sa mai ajunga saracii din cauza ninsorii sau a frigului) avea partia de la Avramia.
Denumirea ii venea de la proprietara terenului. Se intindea de la poalele padurii pana hat in buza drumului principal, de aici si multe patanii...(Inca sper ca tata nu le stie pe toate, desi colegii lui imi promiteau de mai multe ori ca o sa se opreasca pe la el sa ii spuna ce prostii ii mai face "minunata" fiica).
Adunarea se facea undeva in jurul orei 17.00, ora la care eu una imi terminasem deja temele pentru a doua zi, in timp ce altii isi dusesera si ei la indeplinire treburile care le reveneau in gospodarie (pentru cine nu stie despre ce e vorba va explic eu pe scurt: dus vacile la apa, de facut sisca, dus lemne pentru foc sau adus apa de la fantana - izvor).
Si de aici incepea distractia: fie ne dadeam cu saniile, fie cu schiurile. Organizam competitii, ne provocam unii pe altii, ne faceam mozoale cu zapada, ne alergam, radeam unii de altii sau puneam la cale planul de atac asupra verigii slabe din gasca (asta inseamna ca inevitabil veriga slaba ramanea blocata prin vreun canal de sub drum, dupa ce era prins la mijloc de seful de gasca si un alt acolit. Pe vremea aia nu stiam de claustrofobie - asa stiam sa ne platim politele). Nu are rost sa va spun ca cele mai multe corectii erau inventate si puse in practica de mine, ca nu m-ati crede (si bine ati face - intre timp oamenii se schimba :))
Mai existau si intrecerile cu sanile pe gheata. Cine era norocos si avea un tata priceput avea si bete pe masura. Se luau doua cuie, se bagau cu bontul intr-un bat rezistent si era gata.
Luam linia de start si uite asa treceau orele si distractia era in toi. Din ce imi aduc aminte mai auzeam cu gheata se crapa sub noi, dar nu conta...de fiecare data stiam sa ne purtam de grija.
Ne mai linisteam cam vreo 5 minute asa ca sa admiram cum curgea apa pe sub gheata sau modelele ce se formau, dupa care o luam de la capat.
Daca aveam timp puteam la cale si o partida de hochei, dupa ce gaseam cate o conserva goala si rupeam trei crengi din copac. Tin minte ca nu suportam sa pierd.
Cu ce ne mai ocupam iernile? Concursuri de sanius la scoala sau aveam grija sa ne rupem pantalonii cand ne dadeam pe gheata.
Mai ieseam sifonata si cu cate un ochi umflat dupa ce faceam sesiuni de bulgareala sau in urma unor batai cu sabiile cu verisorii mei, in incinta castelului de zapada pe care il construiam.
Faceam ingeri in zapada, alergam de bezmetici, ne intreceam si cu bicicletele, fugeam dupa sancee sau construiam orase in zapada.
Veneam epuizata in casa si ma urcam pe cuptor, fara nicio grija, cel mult cu un plan pentru a doua zi.
Dimineata ma trezeam, ma puneam pe spate si in maxim 50 de secunde coboram rapa de la tanti Laurentuca ca sa ajung acasa, de la bunica, sa mananc si sa fug la scoala.
Ni se vedeau doar ochii, in rest eram echipati cu haine groase, ciorapi de lana, fulare, manusi si caciuli. De frig ce era ne inghetau genele si de abia vedeam cand ajungeam la scoala, dar nu conta.
Ne strangeam toti langa soba, mai alergam putin, ne mai certa domnul Lucau "ca iar se aude in cancelarie de zici ca tuna Sfantul Petru in cer", ne mai pedepsea profu de mate sa stam in pauza mare la zid, in curtea scolii si uite asa trecea si pe drumul de intoarcere spre casa mai rupeam o pereche de pantaloni in timp ce ma bateam cu baietii sau ne impingeam prin santurile pline de zapada.
Si nu imi aduc aminte sa fi avut gripa prea des sau alte probleme de sanatate. Toti copiii ne stiam, ne acopeream spatele si ne distram.
Acum nu imi place iarna, cel putin nu cea din Bucuresti. E murdara, jegoasa si haotica. Dar daca ar arata ca iernile copilariei mele cu siguranta m-ati gasi pe partie la ora asta.
Voi ce amintiri aveti din iernile copilariei voastre?
miercuri, 22 ianuarie 2014
Piatra de hotar
"Cantecul si tacerea din suflet nu-s decat parte prorociri si-n parte vana jinduire".
joi, 26 decembrie 2013
2013 intr-un cuvant si o poza
Uneori ma mir pana si de umbra mea.
Cam asa se intampla si in acest moment cand imi e greu sa accept ca se termina anul si am ajuns din nou sa accept provocarea lui Ionut: 2013 intr-un cuvant si o poza.
Ma gandesc de cateva zile la unghiul cu care sa abordez acest post si inclinatia naturala e spre cuvinte prapastioase si negativiste.
Dupa care ma cert singura si port un dialog sincer cu sinele in care ajungem la concluzia ca ne-am saturat de drama si vrem sa facem ordine in haos pentru ca, in linii mari, 2013 a fost un an bun.
Am gresit, am reparat, am plans, am suferit dupa oameni si experiente, am invatat lucruri pe calea grea si pe calea usoara, am tacut si am facut compromisuri, am evoluat, am adunat experienta si intelepciune.
Am impresia ca multi dintre voi ati trecut prin expriente similare - asa ca stiti despre ce este vorba.
Si totusi daca ar fi sa descriu anul 2013 intr-un cuvant acela ar fi inadecvare...pentru ca fie ca a fost vorba de intentii bune, fie ca nu, multe nu s-au potrivit si rezultatul a fost fix invers decat scopul initial.
Imaginea e cea de jos: Inchizi ochii ca sa visezi, sa nu vezi relele, sa stai de vorba cu tine, sa...(aici va las pe voi sa completati).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)